Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Dori Dărăban: Universul concentraţionar din bazinul Donbas

nimeni în viaţă la eliberare dintre ei. Poate că au scăpat cu viaţa dar eu i-am mai văzut de atunci încoace”7®.

“Prin mai 1945 înaintea începerii lucrului în mină am reuşit să mă furişez din coloană şi să evadez. Am fost mai mulţi nu-mi aduc acum bine minte câţi am fost. Numai noaptea ne furişam ca să nu ne vadă cineva să ne spună la miliţie. Ziua dormeam pe fânul luat din nişte căpiţe întâlnite în calea noastră. Noaptea îl băgăm în haine ca să nu ne fie frig, că era foarte frig prin acele locuri. Ziua căutam nişte locuri ascunse în care să ne putem odihni după oboseala nopţii. La Harkov ne-a prins miliţia, care ne luase urma după culcuşurile de fân unde dormeam în timpul zilei. După bătaia de rigoare ne-au dus într-un lagăr disciplinar unde am lucrat din greu la o fabrică de armement până la eliberare”77. O lumină în sufletele deportaţilor era adusă de sărbătorile creştine, care nu erau recunoscute de autorităţile lagărului. Au fost substituite de autorităţile aflate sub patronajul unei ideologii atee cu sărbători laice sau politice. Uneori deportaţii puteau pleca în oraş cu bilet de voie de ia autorităţile lagărului. Acest lucru a fost posibil numai după 1947 când începuse un fel de liberalizare a condiţiilor dure din lagăre. “Căutând mâncare în oraş m-am hotărât să intru în biserica ortodoxă de aici. M-am rugat lui Dumnezeu şi parcă suferinţele care le înduram mi-au fost alinate. De câte ori puteam, duminica, mă duceam să mă rog alături de alţi deportaţi şi de civilii ruşi7®. în cazul în care nu puteau merge la biserică sărbătorile creştine le împărtăşeam în interiorul propriei comunităţi de deportaţi într-o clandestinitate asemănătoare cu începutul creştinismului. în lagărul de la Konstantinovka ruşilor nu le plăcea că ne rugăm când era duminică sau sărbătoare creştinească. Aşa că ne rugam cum puteam ca să nu ne vadă cei care ne supravegheau în

lagăr”79. De multe ori în clipe grele sau când erau bolnavi sau prea obosiţi de atâta trudă se opreau pentru câteva clipe şi se gândeau la Dumnezeu cu speranţă. Cel de sus rămânea unica lor speranţă că odată vor scăpa din chinul lor şi îşi vor vedea din nou locurile dragi, de unde au fost smulşi brusc de o soartă crudă. A fost o dramatică reîntoarcere la timpurile de început ale creştinismului sau o decădere în timpul ce părea moral. Moartea în lagăr era atenuată de naşterea unor copii în condiţii foarte vitrege ale universului concentraţionar. Nenumăratele cazuri de copii născuţi în lagăr erau o expresie a vieţii care reuşeşte să încolţească şi-n împrejurări dintre cele mai vitrege. Dintre cei născuţi în lagăre putem exemplifica pe Babegy Vasile din Cămin, n. 1948, Maria Ritli din acelaşi sat, n. 1945, Maria Erdei din Sanislău, n. 1945 etc. Naşterea copiilor în lagăre a fost înregistrată foarte târziu în actele de stare civilă din România. S-au întâmplat cazuri în care deportaţii au avut copii cu locuitorii ruşi de acolo. Aceştia au rămas acolo şi au primit cetăţenia rusă. Este o ipoteză care nu se desprinde prea clar din cercetare, la fel cum o ipoteză totuşi neclară era distribuirea de anticoncepţionale la femeile din lagărul de la Krasnamienski®9. în marile spaţii concentraţionare componenţa umană se grupează, în limitele posibilului, în sensul apărării propriei existenţe în faţa adversităţilor de orice fel. Suferinţa uneşte de multe ori destinele şi pune în evidenţă compasiunea, înţelegerea şi întrajutorarea atât în interiorul comunităţii celor deportaţi cât şi în raporturile cu lumea rusească din afara lagărului. Lumea rusească era marcată şi ea de o mulţime de privaţiuni atât în anii războiului cât şi după terminarea lui. Ruşii au fost şi ei integraţi procesului de reconstrucţie a ţării lor. în mărturiile cu cei intervievaţi se observă că raporturile cu ruşii care trăiau în oraşele adiacente lagărului au fost de bună înţelegere, compasiune reciprocă pentru ambele părţi în anii acei grei de suferinţe şi lipsuri. încă de la deportare, cu toate că atitudinea autorităţilor sovietice venea dinspre poziţii de ADVERSITATE, din hotărârea de a executa un ordin primit, cei deportaţi au găsit uneori înţelegere în rândul militarilor sovietici. De multe ori militarii îi lăsau pe părinţii deportaţilor să le aducă cele necesare de acasă sau au vrut să- i facă scăpaţi pe unii dintre deportaţi. Pe drumul către lagăr şi în lagăr cei deportaţi au remarcat înţelegerea autorităţilor sau atitudinea lor nonviolentâ “ruşii s-au purtat destul de bine cu noi, au fost bătuţi doar cei care evadaseră şi fuseseră prinşi sau cei care furaseră mâncare”®"'. Existau multe conflicte între cei deportaţi din diferite cauze. Puţini erau generoşi cu ceilalţi. Zilele treceau monoton şi resimţeam dureros lipsa celor dragi de acasă. în lagăr nu au crescut nici flori şi nici iarbă. Visam cu ochii deschişi la clipele eliberării din lagăr. Ruşii întâlniţi pe stradă nu erau comunicativi şi se îmbrăcau întotdeauna gros pentru că nu ştiau când îi duce în Siberia. Femeile ruse îmbătrâneau repede după 25 de ani. Copiii creşteau singuri pe stradă fără nici o educaţie din-278-