Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Dori Dărăban: Universul concentraţionar din bazinul Donbas

le-am furat şi am reuşit s-o terminăm în 2 luni făcând 1800 de cărămizi pe zi. Cei care munceau bine erau recompensaţi cu vodcă, pâine şi uneori o zi liberă. După ce am reparat o macara am primit un sac de pâine. Am mai lucrat la scos nisip, la un atelier de roţi dinţate şi la descărcatul vagoanelor de pietre. Aici aveam norma de 30 t pe zi pentru fiecare persoană. Am lucrat şi într-o

turnătorie unde de la -30 de afară treceam ia 200 de grade înăuntru”48.

“Pentru lucru am primit îmbrăcăminte şi pantofi de cauciuc. Cei mai slabi dintre noi lucrau la bucătărie sau făceau curăţenie în lagăr. La început am lucrat la descărcatui vagoanelor de lemne şi încărcăm înapoi cărbune. Mânuşile s-au stricat repede şi neavând loc unde să ne încălzim curgeau lacrimile de frigul pe care-l înduram. Dimineaţa ne întorceam în lagăr ca să mâncăm şi uneori nu ne lăsau deloc să ne odihnim zicându-ne că ne-am odihnit destul venind pe jos spre lagăr. Duminica ne duceau cu camioanele, cale de 30 km., ca să lucrăm la colhoz. Aici primăvara astupam găurile de obuze cu pământ şî apoi însămânţam diferite culturi iar vara ne duceau la plivit buruienile dintre legume. Aici am aflat de la paznici că am fost aduşi pentru 5 ani la muncă dar nu i-am crezut că altfel ne sinucideam. Munca în mină era monotonă dar grea, era foarte cald şi o mare iipsă de aer cu toate că pe tronsoanele speciale’erau montate ventilatoare. Supraveghetorii ruşi ne puneau să muncim până atingeam noma. Când eram istoviţi făceam pauze fără aprobare. Aici am început să ne cunoaştem unii cu alţii. De sărbătorirea zilei de 7 noiembrie s-a făcut un concurs de muncă care nu a avut prea mare succes. Lucram în apă cu picioarele întrun spaţiu strâmt, praful şi apa ne-au atacat sănătatea deoarece nu avem unde să né uscăm hainele şi veneam şi a doua zi cu ele ude pe noi. Sovieticii ne spuneau tot timpul să muncim deşi cea mai mare din noi eram deja bolnavi. în acele zile mi-am dorit foarte mult să mor, sau sfârtecată de dinamită, sau să cadă o piatră din tavanul minei pe mine. Aşa eram de disperată din cauza foamei şi-a îmbolnăvirii, lama aşa de mare era zăpada că nu se făcea nici apelul nici nu am fost trimişi la muncă. Voiau tot timpul să facem ore suplimentare deşi mâneam puţin şi eram slăbiţi. întro zi s-a surpat mina lângă liftul cu care urcam la suprafaţă. Am rămas închişi acolo. Cineva şi-a amintit că ieşirea de incendiu era la 3 km de locul unde ne aflam atunci. Conduşi de acesta am pornit pe întuneric spre ieşire. De întuneric ce era cădeam fn mină şi doar ajutaţi de ceilalţi reuşeam să ne ridicăm înapoi. Unii erau aşa de obosiţi că numai ajutaţi de ceilalţi s-au putut urca pe scara de incendiu ca să iasă afară de acolo. Cei care rămăseseră în lagăr ne aşteptau cu nerăbdare deoarece trebuia să fi ajuns de 4 ore în lagăr. Abia aici ne-am dat mai bine seama din ce pericol scăpasem cu viaţă!4^.

Pe primul ioc în descrierile deportaţilor se află condiţiile foarte grele în care au muncit. Munca în subteran alături de foamete şi frig le-au făcut viaţa grea deportaţilor. Un loc de asemenea important îl ocupă descrierea înfometării şi disperarea care i-a cuprins pe fiecare. Procesul de înfometare specific universului concentraţionar a marcat şi sensul cel mai profund, conştiinţe colective şi individuale, aducând fiinţa umană într-o stare de disperare. Foametea, disperarea şi frigul sunt componente ale realităţii lagărului. înfometarea devenea un instrument de anulare al inamicilor. Donbasul a asociat acestei doctrine a înfometării o realitate a foamei descinsă din sărăcia, lipsurile mari din Rusia postbelică, fenomene la care a fost supusă întreaga populaţie sovietică.

Foametea şi lipsa apei în lagăr

Starea de disperare, rezultantă a muncii şi vieţii deosebit de grele din lagăr a atins cote dramatice din cauza foamei la care au fost supuşi deportaţii. Foamea era un lait motiv dramatic şi uneori tragic al vieţii cotidiene din lagăr. Foamea devine obsesivă şi generoasă, o căutare permanentă a hranei. încă de la instalarea în locurile de destinaţie, deportaţi observau lipsa hranei, destinată doar pentru a menţine limita subzistenţei. Este percepută şi starea disperată în care se află populaţia sovietică. La început până în anul 1947 a funcţionat regimul de cartelare a pâini după această dată dacă se găseau alimente puteau fi cumpărate liber. Deportaţii încearcă cu disperare să-şi completeze hrana precară primită în lagăr şi recurg la o varietate de procedee pentru a-şi improviza completarea de hrană necesară. Din relatările deportaţilor s-au putut detaşa următoarele procedee de procurare a hranei: furtul, culegerea rămăşiţelor de legume de pe câmp, prestarea de diferite munci la localnicii ruşi, sau chiar cerşitul. Relatările privind procurarea sau furtul hranei sunt de cele mai multe ori povestite detaliat, participanţii fiind marcaţi de riscurile unor-273-