Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Dori Dărăban: Universul concentraţionar din bazinul Donbas

spălătoria de la suprafaţă că eram negri de murdăria din mină”32. “Am lucrat într-o fabrică de zinc unde ne era foarte greu din cauza condiţiilor grele de aici. Ne simţeam rău şi din cauza lipsei de hrană şi apă. Se lucra în 3 schimburi, curăţăm şi construiam din nou ce era distrus de bombardamente. Erau foarte mari distrugeri şi era nevoie de muncă multă făcută tot timpul. După 2 ani ne-au mutat la un colhoz, unde se lucra de dimineaţă până se lăsa întunericul. Niciodată nu era destul cât am lucrat. Aici munca nu era aşa de grea ca şi la fabrică şi se putea mânca mai bine. Mai mâneam şi noi câte un cartof sau sfeclă de multe ori crudă. După 1945 au început să ne plătească cu 90 de ruble pe lună şi din acest salariu am plătit mâncarea şi hainele rămânându-ne foarte puţini bani”33. “Am lucrat la descărcat vagoanele cu minereu care veneau din mină, lucram cam vreo 5-6 femei pe schimb la fiecare mină de cărbuni. în ultimii 2 ani am fost plătiţi cu 100 de ruble pe lună în funcţie de munca prestată în mină. Am reuşit să lucrez şi la o muncă mai uşoară de ajutor de vopsitor la zidărie. Cât timp am lucrat în mină am văzut 2 femei din schimbul în care

lucram, care au fost strivite de vagoneţi, scăpând totuşi cu viaţa dar cu multe fracturi’’34. “Am lucrat 5 ani numai în subteran la mină Aveam 19 ani când am intrat prima dată în mină. Cărbunele era explodat cu dinamită şi apoi la lumina lămpilor de carbit încărcăm cu lopeţile cărbunele în vagonete. Era obligatoriu ca cele câteva femei cu care lucram într-un schimb să încarce pe zi 10 vagonete de minereu, bărbaţii aveau de încărcat 12 vagonete pe zi persoană. Munca era foarte grea fiind obligaţi să lucrăm până la terminarea normei din acea zi. La început vagonetele erau trase de cai numai mai târziu am primit locomotivă electrică. După terminarea lucrului lucram la suprafaţă unde făceam baie şi apoi împleticindu-ne de foame şi trudă, însoţiţi de gardieni ne îndreptam către lagăr. A doua zi o luam din nou de la început’’33. “Am lucrat la început la degajatul ruinelor de pe străzi şi după un timp ne-au dus la colhoz. Aici nu erau norme de lucru dar se lucra până seara târziu. Aici am avut un pic mai multă mâncare decât în alte părţi unde am mai fost. După 2 ani ne-au dus la o fabrică de sticlă unde munca era foarte obositoare. Aici lucrau şi prizonierii de război germani ca şi deţinuţi ruşi. Cei care mureau datorită istovirii erau îngropaţi fără

cruce şi preot la groapa comună’’33.

“în primul an am lucrat la o carieră de piatră unde eram puşi să alegem pietre de diferite dimensiuni. Iarna când pământul era îngheţat bocnă munca devenea foarte chinuitoare. După un timp ne-au dus la săpat şanţuri pentru stâlpii de telegraf. Cum mai tot timpul era foarte frig şi nu aveam mănuşi la foarte mulţi le-au îngheţat mâinile. Am săpat şi-n mină şanţuri pentru stâlpi de susţinere. Din tavan picura mai tot timpul apă şi de cele mai multe ori lucram cu picioarele în apă fiind uzi încă de la începutul schimbului. Pentru că munca era foarte grea se lucra doar 6 ore pe zi şi apoi plecam la lagăr. Salariul îl dădeau ruşii după cum credeau de cuviinţă. Noi nu puteam zice nimic pentru că atunci nu ne-ar fi plătit deloc. Din cauza muncii grele şi a lipsei de mâncare am ajuns la 46 de kg, încât şi acum mă mir cum de am rezistat în asemenea condiţii. Poate pentru că

eram tânăr, de 23 de ani am putut să rezist şi să-mi revăd casa natală şi rudele de aici”3^.

“La intrarea în lagăr am fost întrebaţi ce meserie avem fiecare. Pe mine m-au pus de la săpat gropi pentru stâlpii de telegraf până la construirea de fundaţii pentru locuinţe, iarna când temperaturile ajungeau uşor la -30 de grade. Era foarte frig şi ne-au îngheţat mâinile şi picioarele că nu aveam cu ce să le acoperim. Lucram foarte repede din cauza frigului cu toate că eram foarte slăbiţi din cauza lipsei de mâncare. Din septembrie 1946 şi până la eliberare am lucrat într-o mină de fier. Munca grea şi hrana puţină au făcut să ajung la 39 kg şi abia mai puteam sta pe picioare din cauza slăbiri. Lucrul începea la ora 6 şi la intrarea în mină se făcea prezenţa. Am fost încărcător în mină, purtam cu roaba minereul de fier până la un jgeab de unde se revărsa în vagonete. Fiind muncă grea primeam 180 de ruble pe lună din care plăteam mâncarea, hainele primindu-le pe gratis. Când am plecat acasă soldaţii ruşi ne-au jefuit de toate rublele păstrate”33.

“Am reuşit să lucrez un timp ca şi croitor şi lucram pentru soldaţii ruşi care ne dădeau şi termene până când să fie gata comanda făcută. Dacă eram buni meseriaşi primeam de 2 ori pe săptămână mai multă mâncare. Uneori noaptea eram duşi prin zăpadă şi ger ca să descărcăm vagoanele de lemne din gară. Un timp am fost şi gropar deoarece mulţi mureau şi era trebuinţă de mai mulţi oameni ca să sape gropile. Nu erau nici un fel de medicamente ca să trateze vreo boală

şi din această cauză mureau oamenii şi rezistau doar cei mai în putere”33. “Am avut noroc pentru-271-