Dobrescu, Adela (szerk.): Samcult. Revistă de cultură şi civilizaţie (Satu Mare - Mátészalka, 2010)
Dobrescu Adela: Evoluţia costumului de mireasă în Cămărzana sau de la handmade a made in China
în care locuiesc şi de gospodăria pe care o deţin oşenii nunta este o manifestare a statutului social. Acest status este subliniat şi de secvenţele ceremoniale de care aminteam la început. Cununia civilă, numită şi cinstea miresii este una dintre aceste secvenţe. Ea este importantă deoarece este singura dată când mireasa se îmbracă în costum tradiţional. Dacă la începutul secolului XX, chiar până în anii 80 miresele se îmbrăcau doar în costum popular, după această dată tinerele oşence adoptă rochia albă de mireasă. Comunitatea intervine şi hotărăşte că nu trebuie să se piardă minunatul costum oşenesc şi alege cinstea miresii (nunta civilă) ca moment oportun pentru etalarea acestuia. Obiceiul s-a păstrat până în zilele noastre şi aş vrea să cred că va dăinui continuu, fiind unul dinre elementele definitorii ale acestei comunităţi. Asupra acestui costum şi mai ales asupra evoluţiei lui în timp am să mă opresc în acest studiu. Dinamica ceremonialului de nuntă a suferit numeroase schimbări, acestea reflectându-se şi asupra costumelor celor doi miri. La începutul secolului XX, costumul mirilor era realizat în întregime manual (prin unnare era handmade). Pânza din care erau croite costumele era ţesută în gospodăria ţărănească, în război, la început din fire de cânepă, iar mai apoi din fire de cânepă amestecate cu fitău4 . Acesta făcea ca pânza să fie mai moale şi mai albă, prin urmare mai frumoasă. De croit şi cusut, costumele se lucrau tot în gospodărie, dar e bine să amintim că în fiecare sat exista o femeie care avea maşina de cusut. Decorarea costumelor era realizată de femeile din casă. Broderia, decorarea pieselor de costum era un bun prilej de întrecere între femeile comunităţii. Sigur, unele erau mai îndemânatice decât altele, dar fiecare se străduia să creeze cel mai frumos costum. Un alt element definitoriu al acestui aspect al vieţii comunităţii era transmiterea de la mamă la fiică a acestor îndeletniciri. Fetiţele erau învăţate de mici să toarcă, să ţeasă şi să creeze îmbrăcăminte pentru întreaga casă. în aceste condiţii era normal ca fiecare costum să fie diferit, fiecare piesă de îmbrăcăminte purta semnul distinct al celei care o crea. Cu atât mai mult, asupra costumului de mireasă se concentra mult mai multă energie şi parcă şi mai multă forţă creatoare. Toate tehnicile care, însumate, duceau la realizarea costumului de mireasă erau dublate de ceremoniale şi rituri care implicau şi mai mult pe creatoarele lui. De la primul fir de cânepă tors până 4 Aţă de bumbac fină la produsul finit (cămeşe, pindileu, gaci, straiţă) fiecare etapă era bine definită şi puternic marcată de personalitatea femeii. „... firele pe care le toarece ea (fetiţa) pe fusul ăl dintâi, le face ghem şi le dă drumul pe apă, la roata morii ca să meargă mâna ca cum merge roata sau: cum merge roata de iute aşa să meargă fusul de iute. ” 5 Gospodăria oşenească nu înseamnă numai un grup de oameni uniţi prin grad de rudenie şi activităţi de muncă, dar mai ales, şi înainte de toate, este o unitate spirituală. Muncile, activităţile, comuniunea de acţiune în cadrul gospodăriei creează între membrii acesteia o puternică legătură afectivă. Această legătură, în cazul nostru între mamă şi fiică, între bunică şi nepoată, face din costumul popular şi implicit cel de mireasă un eveniment unic în viaţa de familie. Acest costum concentrează în el nu numai ideea de obiect realizat manual (handmade) cât mai ales de obiect original, unicat. Miri din Oaş, începutul secolului al XX-lea, Colecţia Iuliu Pop, Muzeul Judeţean Satu Mare Costumul de mireasă de la începutul 5 Ştefania Cristescu-Galopenţia, Gospodăria în credinţele şi riturile magice ale femeilor din Drăguş (Făgăraş), Bucureşti, 2002 p. 139 65
