Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)

Drăgan, Ioan: Studiu introductiv: Nobilimea românească din Transilvania - o problemă controversată în istoriografia română

găseşte în număr semnificativ în zonele depresionare dinspre munţii Apuseni ale comitatelor Cluj, Bihor, Zarand şi Arad.

în epoca principatului autonom şi în continuare sub habsburgi majoritatea celor înnobilaţi au fost de condiţie nenobilă: cnezi şi voievozi, chiar iobagi de pe domeniile fiscale, libertini, clerici şi alte categorii intelectuale, negustori, industriaşi etc, iar condiţia esenţială: slujba de orice fel, dar în primul rând cea militară. înnobilări masive de români sau făcut în rândul militarilor de profesie, atât de către principi (puşcaşii sau sclopetarii), cât şi de către habsburgi, în rândul grănicerilor şi a celor ridicaţi în ierarhia militară. S-a lărgit, de asemenea, aria geografică de recrutare: Chioarul, ţinuturile someşene, chiar români de pe "pământul crăiesc". Spre deosebire de perioada regalităţii ungare, când, în cazul românilor era înnobilat de fapt pământul (cnezatul, boeronatul) şi, prin acesta, românul posesor, în epoca următoare înnobilarea priveşte cu precădere persoana, existând numeroase cazuri de înnobilări colective. De obicei, înnobilarea era însoţită în acelaşi act de conferirea unui blazon (litterae armales), de unde denumirea acestei categorii din secolele XVIIXVIII de armalişti.

Paralel cu înnobilarea unor elemente din categoriile inferioare, întâlnim în această perioadă multe cazuri de înnobilări de boieri fagărăşeni şi de reconfirmări ale nobilităţii unor descendenţi ale vechilor familii nobiliare. Habsburgii au practicat şi în acest domeniu, la fel ca şi pe plan religios, o politică vizând sporirea elementelor nobiliare filoaustriece din Transilvania, de care au profitat şi mulţi români. Deşi nu avem estimări pentru perioadele anterioare, înnobilările au avut un ritm susţinut, încât, la începutul secolului al XIX-lea numărul familiilor nobile româneşti din Transilvania şi comitatele apusene este apreciată la minimum 12.500, iar ponderea ei în ansamblul populaţiei româneşti la aproape 3%6. La 1862 loan Puşcariu înregistra 19.039 de familii, fără ca repertoriul său să fie exhaustiv. Chiar dacă cifrele par oarecum considerabile, trebuie subliniat că ele reprezintă mai puţin de o treime din media generală pe Transilvania, cunoscută ca una din regiunile cu cea mai mare densitate nobiliară din Europa, fără a mai lua în calcul procentul, cu mult deasupra mediei, de nobili în ansamblul populaţiei maghiare şi secuieşti.

6 L. Gyémánt, Mişcarea naţională a românilor din Transilvania intre anii 1790 şi 1848, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1986, p. 366-367. Pe la 1740 episcopul Inochentie Micu aprecia la 700 numărul nobililor români din principatul propriu-zis, referindu-se probabil la cei aderenţi ai bisericii greco-catolice. în Transilvania istorică se găsea însă cu ceva mai puţini nobili români decât în comitatele vestice.

8