Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)

Marius Diaconescu: Postfaţă

Postfaţă: cronica unui simpozion

Cândva, într-un regim nu prea îndepărtat, se instituise ca literă de lege ideea că masele populare au avut rolul principal în evoluţia istorică a societăţii. O teorie care, pusă în practică în virtutea materialismului dialectic, ne-a lipsit de o parte a istoriei. De la manuale şcolare până la cursuri universitare şi lucrări ştiinţifice editate sub egida Academiei, istoria era tratată prin prisma rolului maselor în istorie. Elitele nu au constituit obiect de studiu decît rareori, acoperite cu masca naţionalismului. Bineînţeles că nu se pune problema unei "restitutio ad integrum", ca să folosim un termen la modă. Cel puţin din două motive. Chiar şi din considerentul că istoria maselor este o componentă esenţială a istoriei sociale. Dar, mai ales, pentru că în cazul de faţă, cel al istoriei nobilimii româneşti din Transilvania, precedentul istoriografie este adesea umbrit de nuanţa naţionalistă a scrisului istoric din România.

De obicei, după cum subliniază şi în studiul introductiv al prezentului volum dl. loan Drăgan, nobilimea românească din Transilvania era redusă doar la componenta cnezială şi voievodală, deci la formele originare ale feudalităţii româneşti. Ridicarea unei mari părţi a acestora pe treapta nobiliară şi integrarea în structurile nobilimii din regatul Ungariei medievale era tratată ca o trădare. Undeva, loan Cavaler de Puşcariu spunea că nobilimea este cea care dă dimensiunea reală a contribuţiei unui popor la evoluţia societăţii în epoca medievală. O idee care l-a călăuzit de fapt în activitatea prodigioasă pe care a desfaşurat-o. Din păcate demersurile lui au fost aproape singulare o mare perioadă de timp.

Nu intenţionăm să facem un excurs în istoriografia problemei, pentru că studiul dl. I. Drăgan răspunde excelent la acest imperativ. Ne vom permite doar o scurtă intervenţie. în urmă cu peste un sfert de secol, Radu Popa deschidea o nouă perspectivă în abordarea istoriei feudalităţii româneşti din Transilvania prin monografia Maramureşului veacului al XIV-lea. Rolul său în scrisul istoric românesc este de netăgăduit. Dorim ca în aceste rânduri să aducem un pios omagiu celui care a fost istoricul şi arheologul Radu Popa. A deschis căi în istoriografie şi are o contribuţie pentru care merită aprecierea şi omagierea lui de către toţi cei care trudesc sub semnul liui Clio.

291