Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)
Drăgan, Ioan: Studiu introductiv: Nobilimea românească din Transilvania - o problemă controversată în istoriografia română
nu are durată limitată şi condiţii ca în statele feudale , iar moşiile sale nu sunt supuse dreptului feudal39. Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea începe o "epocă de decadenţă şi servitute", în care instituţiile tradiţionale devin "o tristă relicvă", iar la sfârşitul secolului al XV-lea "procesul de dizolvare a nobilimii române era terminat"40. Şi în prima sinteză modernă de istorie naţională "Istoria românilor din Dacia Traiană" a lui A.D.Xenopol, apărută în 6 volume între 1888-1893, nobilimea română din Ardeal e privită ca o realitate românească alături de voievozi şi cnezi. Spre deosebire de N. Densuşianu, principalul temei al nobilităţii îl constituie nu serviciul militar, ci proprietatea. "Aceşti nobili români se bucurau de toate privilegiile nobleţei maghiare"41, deşi nobilitatea lor este grevată de puternice particularităţi, cu totul evidente la boierii făgărăşeni şi la cei din districte. Xenopol remarcă de asemenea rolul prozelitismului catolic în procesul de înstrăinare treptată, care-i determină pe unii nobili români să caute dincolo de munţi "pacea sufletească". El vede necesitatea desluşirii unor serii istorice "minunate teme de monografii" precum cele ale deznaţionalizării şi stingerii nobilimii române de peste Carpaţi, înflorirea apoi slăbirea şi dispariţia voievozilor, decăderea cnezatelor şi pierderea lor în rândul iobagilor şi, în fine, stingerea rolului militar al poporului român de peste munţi42. Istoriografia pozitivistă, în frunte cu triada critică N.Iorga, I.Bogdan şi D.Onciul şi cuprinzând, de asemenea, pe C.Giurescu, V.Pârvan, I.Sârbu, A.Bunea, Al.Lapedatu, I.Bianu, R.Rosetti ş.a. a marcat deplina sincronizare cu nivelul istoriografiei europene la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru43. în pofida disocierilor programatice repetate de concepţia romantismului crepuscular, căruia îi reproşau între altele retorismul, fantezia, angajarea declarată, acea "încălzire a penei", pe care o recunoştea şi Xenopol, la restituirea unor momente de înălţare naţională, reprezentanţii spiritului critic, mai cu seamă vulcanicul Iorga, nu s-au putut sustrage angajării naţionale, vocaţiei educative, unui militantism vădit, în opoziţie cu obiectivismul declarat, reclamate de o societate aflată în pragul înfăptuirii marelui ideal naţional. 39 Ibidem, p.49-50. m Ibidem, p.58. 41 A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană.ediţia a IV-a (ediţie V.Mihăilescu-Bârliba), vol.I, Bucureşti, 1985, p.331. 43 Ibidem, p.359, nota 178. 45 P.Teodor, Evoluţia gândirii istorice româneşti. p.XLII; Al. Zub, De la istoria critică la criticism. Bucureşti, p.278. 20
