Puşcaş, Maria Lobonţ: Locuinţă, locuire şi mentalitate în zona de granită (Nord-Vestul Transilvaniei) (Satu Mare, 2015)

V. Schimbări mentalitare cu efect în arhitectura rurală

Locuinţă, locuire şi mentalitate în zona de graniţă

2. NOUL MODEL ARHITECTONIC AL CASEI DE LOCUIT ÎN MEDIUL RURAL

Mutaţiile mentalitare se răsfrâng nu doar asupra comportamentului indivizilor, a modei vestimentare, a tipului de muzică ascultată, ci într-un mod destul de vizibil, ce poate fi uşor supus unei analize semiotice, asupra arhitecturii locuinţelor, clădirilor.

în istoria arhitecturii româneşti este evidenţiată evoluţia locuinţei tradiţionale din punctul de vedere al materialelor şi a modului de construcţie, a funcţionalităţii şi a esteticii.

Cu toate acestea, arhitectura vernaculară şi-a păstrat secole la rând tiparele arhitectonice specifice, evoluând treptat şi destul de încet de la tipul de locuinţă monocelulară, adăugând în timp câte o încăpere, ajungându-se de la casa cu două încăperi, care a cunoscut cea mai lungă existenţă în timp, la cea cu trei-cinci încăperi (în perioada de sistematizare şi tranziţie a arhitecturii rurale anii 1960-1980), până la cea cu zece-douăzeci de camere (în perioda de modernizare 1980-2015).

Aşa cum am văzut până acum, arhitectura tradiţională, vernaculară este privită şi analizată ca un întreg, un tot unitar până în prima jumătate a secolului XX. Pană în acel moment sunt respectate toate elementele specifice arhitecturii tradiţionale ţărăneşti. Tot din această perioadă statul impune proiecte tip pentru realizarea noilor case. La început se foloseau două tipuri de proiecte pentru: casa tip I - cameră, bucătărie, cămară de alimente, hol; casa tip II - două camere, bucătărie, cămară, hol. Tot ce se construieşte de acolo încoace este o formă contemporană de arhitectură vernaculară.

Referindu-ne la Ţara Oaşului şi Maramureş, zone sărace multă vreme, „poate fi vorba de o nevoie de compensare în exces, prin

183