Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Afirmarea - pagini literare sătmărene
primele recunoaşteri literare: premiul pentru proză al revistei Tribuna (1973); premiul pentru debut în volum al Ed. Dacia (1978). în Satu Mare colaborează la antologiile “Afirmarea” şi publică (povestiri sau articole politico-sociale) în ziarele locale: Cronica sătmăreană,Univers sătmărean, Gazeta de Nord-Vest, Informaţia zilei. Este membru ai Uniunii Scriitorilor (1984) şi al Uniunii Medicilor Publicişti şi Scriitori (1986). Volume publicate: Fîntîna vulturilor, cu o postfaţă. Aritmetica fericirii, de D. R. Popescu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, col. Debut, 188 pag; întoarcerea fiilor, roman, Ed. Dacia, 1982, 210 pag.; Vizitele necunoscutei, povestiri, Ed. Albatros, 1983, Bucureşti, 168 pag.; Călători ca apele, roman, Ed. Dacia, 1986, 216 pag; îubeşte-ţi clipa, roman, Ed. Dacia, 1991,177 pag.; Despre societatea vitelor eroine, roman, cu un Avertisment al autorului şi o postfaţă de Victor Nicolae, Ed. Dacia, 1996,134 pag. * Ion Boloş debutează cu roman, în 1978, parcă netulburat de mişcarea prozei “optzeciştilor” din jur şi fără să pună prea mare preţ pe tehnici ale scriiturii. însăşi materia romanelor sale - o lume nordtransi 1 vană cu datini şi cutume m isterioase - reclamă vechea tradiţie a prozei realiste în care construcţia epică domină “orice înflăcărare stilistică” (L. Ulici). Pe acest fundal social şi istoric ardelenesc, personajele sunt circumscrise unui destin din care nu se pot smulge - cîmpia din Nord are, adesea, pe lîngă o poezie frustă şi o legătură agresivă, cao oglindă, în care transparenţa poate deveni ameţitoare: vertij, mlaştină care absoarbe. De altfel romanele lui Ion Boloş sunt traversate de rîuri umflate, volburoase, de pămînturi nisipoase care se surpă peste fîntînari, de poduri şi cai năpraznici. Importanţa lor în viaţa comunităţii rurale este extinsă pînă la personificare. La loc central, în substanţa cărţilor, stă căruţa, ca o corabie^misterioasă a acestor pămînturi deNord. în căruţă se naşte, în căruţă seduc bolnavii bătrîni la doctorii din oraş, în căruţă se moare.Arhaicitateanu este niciodată un scop în sine ci un fundal care lămureşte tipologia personajelor, tiparul şi dinamica psihologiilor. Fără să se urmărească, cu tot dinadinsul, zugrăvirea unei fresce rurale, putem aşeza romanele lui I. Boloş într-o proximitate istorică interbelică, pe fondul cedării graniţelor deNord-Vest, cu personaje descendente pînă în contemporaneitatea noastră. Chiar şi acestea, rupte de contactul direct cu mitul, simt de la o vreme o chemare lăuntrică misterioasă, o nevoie puternică, căreia nu-i mai rezistă, de a se regăsi, de a cunoaşte acea faţă a timpului, eliadesc, “tare”, a originilor. In Fîntîna vulturilor, Vlase, “poştaş provizoriu” pe un şantier, inaugurează o temă predilectă pentru romanele lui I. Boloş: investigaţia, rememorarea unei genealogii. Cadrul realist (şantierul) este abia fotografiat: ceea ce contează sunt întîlnirile şi energetica personajelor (Mihai, “băiatul cu cîrjele”, loan, “şeful convoiului de vite”, Manuela cea chinuită de amintirilecu ţigani, Mircea care se urcă în plop etc.), prin care, ca întrun joc de oglinzi, prin întoarceri şi reveniri în timp, Vlase - fiul - află istoria morţii tatălui său, “mesagerul hoţilor” de vite. O re-memorare, prin largi rotocoale, ca o spirală, este şiîntoarcerea fiilor (1982). Personajele sunt predispuse spre fantezie (“suferă de prea m uită fantezie, ia gîndurile altora drept ale lui”, zice medicul despre Vasile Mustang, pag. 107), au vedenii, sunt ciudaţi (“Poate că noi toţi suntem mai neobişnuiţi, cumva, noi cei de pe aici”; pag. 25). Boaladeclanşeazăîn personaje o dorinţă 45
