Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Afirmarea - pagini literare sătmărene
un “aragaz cosmic” în care fierb “lumina şi întunericul, viaţa şi moartea, toată harababura”. Suflet pe de-antregul liber; deschis către cei asemenea lui, cu poezia în sînge şi sîngele în poezie, Ion Baias trăieşte între “cheaguri de frumuseţe”, în “marea arenă a cuvintelor”, mereu în risipire, fiind cînd al tuturor, cînd al nimănui, ca însăşi Poezia”. Ion Ghiur BALA, Ion________________ Poet, ziarist. Născut în localitatea Baba Novac, judeţul Satu Mare, la 26 mai 1950. Studii - liceul “Mihai Eminescu” Satu Mare; ziaristica la “Ştefan Gheorghiu” - Bucureşti. A publicat poezie în revistele: Amfiteatru, Luceafărul, Familia, Vatra, Convorbiri literare, Tribuna, Poesis. A lucrat ca prof. suplinitor (Tama Mare, Nisipeni) şi redactor la Cronica sătmăreană (1972-1989), Gazeta de Nord-Vest (1990-1998). 1 în prezent este ziarist la “Informaţia zilei” Satu Mare. Cărţi publicate: * Firul cu plumb, Ed. Litera, 1986, Bucureşti; Consoane eleusine, Casa de editură Panteon, PiatraNeamţ, 1995;Sinele şi alte nopţi, Ed. Gutemberg,Arad, 1998. Prefaţă de G. Vulturescu - Poetul ca “anonim glorios”; Abside pentru crini, Ed. Solstiţiu, Satu Mare, 2000, 140 pag. Gazetar incisiv, de peste două decenii, al faptului cotidian sătmărean, Ion Bala sa întors periodic, după largi ocoluri, la poezie, plătindu-şi singur fiecare carte ca pe un tribut cerut de o dragoste dintîi. Uzura scrisului de zi cu zi se întrevede însă la tot pasul: fie prin predominanta lapidarităţii în expresie, fie prin preferinţa pentru problematica individului prins între angrenajele social-politice. Firul cu plumb (Ed. Litera, 1986) şi Consoane eleusine (Ed. Panteon, 1995), volumele sale de început se înscriu pe traiectoria unor căutări ideatice comune generaţiei sale (nu străine de activitatea cenaclului literar sătmărean Afirmarea pe care l-a frecventat şi onorat): de-construcţia limbajului poetic, biografismul ca reacţie la pierderea identităţii individului în social; asumarea ludicului ca semn al apartenenţei la spectacolul sfîrşitului postmodemităţii. Fără forţa necesară apartenenţei plutoanelor de desantişti, Ion Bala s-a văzut mereu pe sine ca un devotat “mercenar al realităţii” mărşăluind prin praful modelor contemporane tară să-şi schimbe tunica, mai mult un soldat al poeziei pe cont propriu, sensibil însă la vocile sirenelor tradiţionalismului transilvan. Predilecţia merge spre cultivarea laconismului - fie ilustrînd capacităţi de esenţializare sau tare ale unui ermetism camuflat, fie se preferă notaţiile-crochiu, cu certe diafan ităţi de stampă şi virtuţi de orfevru: “cu fluierele picioarelor/ dezgolite de came// pe treptele catedralei// un suflet/ ca o sticlă nedesfundată” (şapte arealuri pentru licorni). Persistă însă, mereu, din dorinţa de concentrare la maximum, pericolul de-a rămîne la eboşă: notaţia se suprapune una peste alta, “o privelişte îngroapă” pe alta, lăsînd impresia că devine o calitate adjectivală a celei dinainte. Recuzita pe care o foloseşte poetul în Şinele şi alte nopţi nu este prea diversă, tinzînd spre o simplitate, subversivă, bacoviană. Varietatea nu stă în motive şi teme cît în unghiurile din care se reîncepe monologul, din care se pun aceleaşi vechi întrebări despre “care ni-i egipetul/ care urmele?”. Deşi a fost deja acuzat de o “refructificare a folclorismului” (Al. * 33
