Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)

Afirmarea - pagini literare sătmărene

e luciferică, învăpăiată, nu atît de dorinţa de a distruge cît de a reclădi altfel: pereţii se dau de o parte, “relativitatea izbeşte cu piciorul în uşă/ Şi o deschide larg către stele” (pag.36), propriul chip i se transformă în lună şi pluteşte pe ape (Aceeaşi imagine), oamenii se zvîrcolesc “cosmici/ ca nişte şerpi noctambuli” (Cenuşă). Nu ştii cine este mai aproape de creatorul-poet: îngerii? Dumnezeu? Satana? Un titanism ä rebours, chiar şi în gestul de a dedica un imn Satanei (“...Nu mă mai săruta -/ Mă sufoci,/ Mă spulberi, Satană.../ Mă faci una cu Dumnezeu”, pag.7), transformă orice cuvînt într-o energie cu o forţă nihilistă, hugoliană, gata să re-facă creaţia lumii, “circuitul forţei elementare în univers” (expresie a lui Ted Hughes): “Rezămislim universul/ Batem un pui în lună/ Şi atîmăm de el un cer înstelat/ în trei volume şi patru dimensiuni/ Şi privim spectacolul nesfîrşirii/ Ca pe o dramă a nimănui/ Sau a ta....” (între două eternităţi). Sub aparenţa rostirii torenţiale fantezia rămîne totuşi limitată: apocalipsa lui Ion Baias se consumă într-un amestec dejubilaţie şi spectaculozitate nereuşind să devină un act tragic.

Mult mai profundeste poetul cînd descrie oboseala, oraşul care te obligă să te afunzi în măruntaiele sale, în căutarea celeilalte voci, dar şi a sa proprie: “vers vierme vers fără întoarcere mereu farăîntoarcere” (Poem sub lună). Ion Baias ne descrie un oraş metafizic, rece, cu un singur anotimp -iarna faustică: .Nici un punct de reper... Corbul

negru atîmă deasupra oraşului ţinînd între gheare un căpăstru... Tăcerea ce ne-nconj oară ascunde în ea o mulţime de robi... Frigul neazidit în craniul lui pîntecos/Ca într-o capsulă metalică ce se prăbuşeşte din cosmos... (Iarnă faustică). Poetul trece pe străzi ca pe o poj ghiţă de gheaţă, coboară în crame în căutarea celuilalt (căci poezia se află în individ) ca şi cum s-ar prăvăli înghiţit de găuri negre ale singurătăţii. Amestecul de hipersensibilitate acută a poetului şi fantezia debordantă creează formule memorabile şi comparaţii care explodează în lanţ. în şuvoiul poeziei se topesc, laolaltă, imagini desenate cu pensula diafană a unui acuarelist (cu ninsori şi cu ploi serafice) dar şi zgrunţuri

de grohotişuri pe care vertijul verbal le-a smuls cu luturi şi mirosuri rostogolindu-le fără nici o decantare. Supremaţiamodelelor poetice (Rimbaud, Baudelaire, Esenin, Ted Hughes) nu este ascunsă: poetul intră în dialog cu versurile lor, care-1 urmăresc ca nişte hiene, dintr-o nevoie acută de identificare, ca şi cum şi-ar descifra propriile însemne heraldice: “. ..Omul negru a părăsit lumea asta Serghei/ Şi-a lăsat duhoarea şi zdrenţele la mine în casă/ Au venit ţiganii iareu le-am schimbat pe o cratiţăsmulţuită/ în care să-mi fierb sufletul amintirile viaţa - supa eternă...” (Tam-tamu I singurătăţii). Aceste “oglindiri” încel de peste veac sunt o nevoie de comunicare cu cel de aici şi acum, printr-o re-scriere a unei unice poezii cu propria viaţă: poezia în care arzi o singură dată. Astfel este tot scrisul lui 1. Baias: o singură respiraţie, o tăietură directă fără reveniri şi corecturi.

Deşi persistă o tonalitate neagră şi tristă (“...Am spus ceva - un cuvînt/ Mi-a căzut din gură ca o monedă/ Rostogolinduse-n craniul tău ros de şoareci/ Bătut de ploi împlîntat printr-o goarnă/ Prin care suflă un vînt negru şi trist...”; La orele cinci dimineaţa) în poezia sa, Ion Baias este poetul unui orizont de aşteptare inoculat în noi cu perfidie. Nu e o inoculare intravenoasă, ca pentru un drog, ci la nivelul retinei, forţîndu-ne ochii, dezlipindu-i, pentru a face loc unei viziuni: sosirea unui “călăreţ invizibil”. El va să vină dintr-un “crepuscul”, “cu fruntea de aur” (Toamnă de dragoste, Amurg pe Someş) fără să ştim ce va aduce cu sine şi pentru cine sau dacă el ne va putea spune ceva în limba sa neştiută. Ca într-un deşert (al tătarilor lui Buzatti), în mijlocul oraşului haotic, doar poetul ştie că străinul călăreţ este nevoia noastră de dialog cu celălalt, este setea noastră de inefabil care subminează cenuşiul cotidianului anost: “...Ar fi trebuit să bată la porţile oraşului/ Un călăreţ de zăpadă/ Dar n-a bătut decît vîntul şi ceaţa/ Vîntul şi ceaţa...” (Ar fi trebuit).

Poem ul rămîne, la Ion Baias, mereu întro situaţionalitate tulbure, nelămurită, în care sugestia inefabilului este repede risipită de reacţii comportamentale a căror cauzal itate

31