Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Ţara Oaşului
ceea ce văd. Peste spectacolul patinoarului domină “tortura acestui ochi”, care-şi sculptează singur ceea ce vrea să vadă. “Patinoarul” lui R. Ulmeanu este, de fapt, strada. Decor şi spectacol. în majoritatea poemelor (“în oraşul acesta”, “Anotimpuri II”, “Să mergi”, “Bîntuiam universul” etc.) ochiul o guvernează. Crează legi specifice. O stare “princiară” de contemplaţie. Dar nu o fotografiere a unei străzi concrete. Ci un loc alb, un domeniu al şoaptelor. Al apariţiilor “suave”. Dirijate gradat prin faţa retinei. Căci nu trec “personaje”. Nu sosesc balerine. Trec numai umbre-ipostaze ale iubitei aşteptate: “ ca o ploaie de aur”x “ca o herghelie de iepe cu părul de aur”. în această risipire de aur aerul e întotdeauna “solemn”: “Mergeam cu iubita pe stradă/ în aerul solemn/ şi ea era toată un aer”. Predilecţia spre elementele liniare, infinite, în curgere, ţin parcă de o dorinţă a poetului de a realiza ceea ce Charles Mauron numea la Mallarmé “a treia dimensiune”, ca în pictură: profunzimea, depărtarea. Ceea ce dă o senzaţie a aşteptării. Aproape o “monografie” a unei vrăji în care cuvintele nu adie ca un zefir, ci agită umbrele. Ai impresia că poetul nu doreşte altceva decît o trecere continuă, pe străzi interminabile, ca doi sori pe cerul veşniciei: “încercam amîndoi să ne stingem, să ne aprindem/ unul spre altul/ fiecare cu o lumină/ sau cu pierderea ei”. O astfel de stradă a evenimentelor “suave” lasă impresia unui oraş şters, aproape absent. Abia desenat. Cu rol de cor antic. De a susţine murmurul de vulcan. Femeia e singurul “personaj” al acestui patinoar. Darnu aşteptată pentru vreun “rol”. Ea este doar o posibilitate a existenţei lui. Un exces de creaţie a poetului. Ea face real decorul Asigură legăturacu natura. Prin ea se reface unitatea universului. O unitate erotică. Nu prin manifestările ei de “forţă stihială”, ci prin plenitudine. Cu volumul Un domeniu al meu, R. Ulmeanu are entuziasmul pionierilor din preriile americane care se înstăpînesc pe pămînturi, cu aerul că n-au aparţinut nimănui, dîndu-le însă o aură a propriei fiinţe care iradiază forţă şi polarizează energii:”Umblu cu tălpile goale pe pămîntul uscat/ şi ridic nori de praf asemeni unei oştiri care pleacă/ iar ochiul turmentat al celor cu simţurile rămase în urmă/ adulmecă văzduhul ce mă urmează şi chiar se încearcă preziceri/ de ploi şi taifunuri, cutremure, mii de alte calamităţi...” (Orfeu). Poezia e a elanurilor vitaliste,jugulateîntr-un vers a cărui expresie este de o claritate arîurilorde munte. “Iubita” este mereu de faţă, cîine credincios al rătăcirilor sufletului, oglindă a eului, combustieapoemului, simbol al fecundităţii şi morţii: “...Şi mă vei prinde în braţe cu ochii anume stîlciţi ca să nu mă topesc de durere/ mă vei elibera de fiinţa mea costisitoare...//...Da, şi vom divaga şi vom pluti/ prin sferele cele înalte...” (Suspensie). Mult mai radicalizat este eul poetului în volumele Astrele negre şi Sintagmele nopţii-peceteanervalianăa“soarelui negru” nu melancolizează reveria ci odezlănţuie: gesticulaţia e amplă, decorul e cosmic, beatitudinea spaţiilor transmite poetului un orgoliu demiurgic: “Sîntprecum zeul înaintea unei lumi necreate,/ muzici de departe seaud,/viitorul se cască întreg, peşteră neagră,/ şi-n sîngelemeu spaţiul se-nfiripă...’’(Simt pe buze cuvin tul). Hiperbola, narcisismul şi hipertrofierea eului (“pemine, zeul suprem al nebuniilor mele”; “Iubita mea, eram un rege”) sfîrşesc, caîntr-o nuntă cosmică, sub regim astral: “Ce răsărit de lună se vede deaici/ ce vaier de răsărit de stele de făclii se aude...” (Răsărit). în pumnul de came al poetului se inflamează o febră “zeiască”, boţul de lut nu mai dialoghează decît cu creatorul, rosteşte adevăruri banale (“cosmosul e în expansiune”) darnu în şoaptă ci bubuind, explodînd din stea în stea: “a bubui precum muzica aceasta/ în pieptul destinului/ punînd pe fugă toate vrăjmăşiile...” (Astfel); sau: “Mereu însă fratern cu stelele mari alenopţii/cu tîmpla vuind...” (Copilăria lui Orfeu). O nepămîntească sete după trupul (nichitastănescian)pierdut de înger întreţine în poeme o rivalitate demiurgică la cota emoţiei tragice. “Apocalipsa” este însă viziunea mitopoetică centrală în scrisul lui R. Ulmeanu. Deşi a negat că ar exista “unelte” de investigare aei (“Uneltele 244
