Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Pagini literare - Pagini sătmărene
impresia unei naturi prodigioase. De la Colocviile vîntului. volumul său de debut din 1985, la Poéta artifex, 1998, poezia sa a traversat stiluri (iar autorul a semnat volume de eseuri, critică şi traduceri) şi mode fără a se lăsa sedusă şi fixată într-o anumită "ramă". Rămînem în faţa unei confesiuni care nu şi-a pierdut lirismul genuin, coloratura tradiţionalistă, deşi este împănată cu digresiuni livreşti, cu aer de vag biografism persiflant, în notă postmodernă, cu efecte ironice obţinute din alternanţa cuvintelor, ca şi cum, ciocninduse între ele, ar primi direcţii noi de care se lasă fascinat: "Doar Montale/ la ani 80 ai Domniei Sale/Avea montată într-o montură/ Ca de anghilă/ O sibilă" (Emblema cristalului). încrengăturile din care este constituit fluxul poetic sunt de natură amoroasă: se întrevăd piruete în care graţia se conjugă cu pasul hîtru de Don Juan, din floare în floare, pentru seducţia unui nou cuvînt, părăsit imediat pentru voluptăţile sunătoare ale altuia: "Da, era bine aici, erau lumini multicolore,/ apele erau fără culoare, fără gust, inodore/ asemeni apelor din Baltimore;/ trecuseră cîteva veacuri, ori cîteva ore,/ Monsegniore..." (Gongul). Desigur, sunetul cheamă alt sunet, prundişul o dată pornit pe pantă ia totul din cale, cuvintele se izbesc de cuvinte ca nişte amnare: e scînteiere, dar magma cuvintelor nu e incendiatoare. Poezia lui Al. Pintescu nu este făcută să ardă, să se consume scriindu-se, ci să ajungă, întreagă, la un interlocutor, să poarte un mesaj, precum scoica vuietul mării. O natură colocvială ni se dezvăluie, neostoită, sub măştile prodigiozităţii ca şi cum ne-am afla într-un epicentru, într-un focar eruptiv, care iradiază cercuri concentrice, semnale existenţiale. Singurătatea este un vertij, un vuiet de goluri pe care poetul nu-1 poate suporta. De aici disperarea - şi pofta inventivităţii - dedublările, regizînd ceremonii în care cuvîntul devine prezenţă a celuilalt, acaparînd toate poziţiile de ripostă în chiar vocea monologală a discursului. * Colocviile vîntului trebuie privite prin apartenenţa la un topos - Maramureşul. Dar nu în latura unei "celebrări" a istoriei ci în latura sa arhetipală, abisală: "malefice adîncuri te-atrag în carnea lor/ goluri se nasc, ciudate dihănii,/ nevăzute tentacule te cuprind// Din adînc, miasme sordide îţi drămuiesc voinţa..." (pag. 51). Predilecţia pentru antonimii se prefigurează de acum: în locul clopotelor "voievodale" poetul aude "clopotele de vid"; în locul sentimentului de apartenenţă la o graniţă geografică el este "străjer la porţile iluziei"; nici peisajul iernilor maramureşene nu va fi recognoscibil: poetul este marcat de "teroarea iernaticelor nopţi de veghe". Rolul de "menestrel" al locului nu i se potriveşte: Al. Pintescu este sedus, definitiv, de jocul antinomiilor ("Port măşti felurite şi schiptre/ pentru uzul de fiecare zi....", pag. 35), de ciocnirea razantă a spiritului liber cu formele şi conceptele. La o distanţă de 6 ani (în care a exersat în eseistică şi traduceri), Al. Pintescu este "în caietul de poezie" Euthanasia (apărut ca supliment în revista Poesis) total "transfigurat". El şi-a luat în stăpînire uneltele de orfevru şi alege să lucreze doar în substanţa de cristal a cuvîntului: "smalţurile, guaşele, eboşele". Despre un "rol" oracular, mesianic al poetului nu mai poate fi vorba. Cu nedisimulată ironie el coboară poetul în angrenajul prozei minore a socialului, văzîndu-1 doar o:"... curea de transmisie a ştirilor din transcendent/ cu reţete de delicatese cu ciucuri şi glazură/ de ciocolată dispuse rombic într-o cafetieră/ în formă de cal nechezînd cu îngeraşi zglobii..." (pag. 73, în voi. Hibernia). într-o contemporaneitate (modernitate tîrzie) părăsită de divin artifex-ul rămîne singura formă de creaţie. Poetul va fi din stirpea aurarilor, gravorilor, giuvaergiilor (arghezieni). El poate scrie despre orice, selecţia (văzută ca o ghettoizare a poeticului) a fost lăsată pe seama unei arte combinatorii în care totul poate deveni resuscitat, rimat, persiflat (în fond aerul "boem" nu are acoperire, el nu stă în atitudini de neadaptare ci în persiflare): "... prin coridoarele pe care simţurile-ţi târşii/ vin pecenegii şi cumanii şi agatîrşii;/ 168
