Grigorescu, Felicia: Forme de artă în cimitire evreieşti din nord-vestul Romaniei (Satu Mare, 2013)

III. Piatra funerară. Forme de manifestare artistică în cimitirele iudaice din Nord-Vestul României

opţiunea comunităţilor evreieşti a fost aceea de generalizare a ridicării pietrelor pe morminte, în toată lumea evreiască, dar aceasta s-a făcut în forme aleatorii, de către fiecare comunitate. Nu numai forma şi dimensiunea au variat de la o comunitate la alta, ci şi modul lor de aşezare. Pietrele funerare au fost aşezate la căpătâiul decedatului în poziţie verticală de către aşkenazi, în timp ce sefarzii şi aşkenazii din Israel le-au aşezat în poziţie orizontală, pe întregul mormânt. In nord-vestul României se constată predominanţa pietrelor verticale, dar există şi monumente orizontale sau chiar mausolee şi sarcofage, cum sunt cele din cimitirele din Bihor. Excepţiile sunt cele care dau farmec acestor cimitire, varietatea fiind o latură a dualităţii specifice lumii iudaice: irepetabil (în cazul pietrelor funerare - de exemplu) / copiere perfect identică (în cazul scrierilor sfinte).

Calitatea pietrei folosite pentru confecţionarea monumentului funerar a variat în funcţie de resursele de rocă din împrejurimi dar şi de situaţia financiară a decedatului. Cel mai preţios material folosit a fost marmura74 neagră, dar şi de alte culori, spectaculoasă la prelucrare şi rezistentă în timp la intemperii. Un alt material utilizat, de bună calitate şi deosebit de rezistent, a fost granitul. Totuşi cele mai frecvente sunt pietrele funerare confecţionate din gresie, în nuanţe variate, de la griuri, la gălbui şi roz. Duritatea lor este mare, dar vechimea a făcut ca de-a lungul secolelor, acestea să se tocească sau să se scorojească, la multe fiind imposibilă citirea epitafurilor, a elementelor ornamentale şi chiar a formei iniţiale. Cel mai repede s-au degradat pietrele cu conţinut mai mare de calciu în compoziţie (tufuri şi spume vulcanice, calcare, gresii). Când betonul a început să fie folosit din ce în ce mai mult în construcţii, evreii l-au folosit şi ei la confecţionarea monumentelor funerare, acest lucru generând şi utilizarea tiparelor.

Gradul de conservare al monumentelor funerare diferă după vechimea lor şi după calitatea pietrei. Iată situaţii surprinse, caracteristice tuturor cimitirelor evreieşti ale zonei:- morminte cu pietre funerare dispărute, fie măcinate total de intemperii, fie înghiţite de pământ, aceasta fiind o situaţie întâlnită în sectoarele cele mai vechi ale cimitirelor, deducându-se existenţa lor, prin creşterea gradată a înălţimii pietrelor; s-ar putea vorbi şi despre un cimitir ascuns, acolo unde monumentele s-au tot înfundat, până la dispariţia lor aeriană, şi conservarea în pământ;- pietre sparte cu bucăţile aşezate grămadă, după prescripţia biblică, pe locurile lor iniţiale în şirul de morminte (Fig. 60);- măcinate, adâncite în pământ, partea aeriană nemaipăstrând nici forma iniţială a monumentului şi cu atât mai puţin epitaful şi decoraţia;- cu soclul în poziţia iniţială, dar monumentul căzut de pe soclu şi sprijinit de acesta, în acest caz fiind dificil de precizat dacă soclul şi monumentul sunt perechile iniţiale, deoarece foarte frecvent piatra soclului diferă de cea a monumentului;- păstrate în poziţiile iniţiale, dar pe suprafeţele lor nu se mai distinge decorul şi epitaful, acestea fiind totuşi importante, pentru că sunt martorele perpetuării formelor pietrelor în decursul vremii;

74 A existat încă din secolul al XVIl-lea o preocupare a evreilor de a folosi materiale valoroase pentru monumentele funerare, fiind celebre pietrele din Ţările de Jos aduse din import, imortalizate de pictorul Jacob von Ruizdael în cunoscuta sa lucrare „Cimitirul evreiesc” datată în jurul anilor 1655 - 1660. Se ştie că pictorul şi-a făcut desenele în cimitirul evreiesc de la Ouderkerk, lângă Amsterdam.

20