Dulgău, Bujor: Sigiliile instituţiilor Sătmărene din secolele XVI-XIX (Satu Mare, 1997)
II. Instituţiile politico-administrative şi ecleziastice sătmărene
51 aflau câte un „villicus“ după modelul aplicat în oraşele germane, din 1316, respectiv 1351, câte un jude (judex), care împreună cu juraţii aleşi alcătuiau organul de conducere politico-admimstrativ. In veacul al XV-lea ele vor dobândi statutul de târguri (oppidum): la 1455 Mintiul şi 1467 Sătmarul, dovadă a unei intense activităţi comerciale derulate în acest spaţiu. Rapida înflorire economico-socială e ilustrată şi de apariţia primelor bresle încă de la începutul secolului al XVI-lea: curelari în 1513, croitori în 1525, tăbăcari şi aurari în 1538, argintari în 154715. Perioada de prosperitate şi de relativă linişte politico-mi li tară, ce domnise timp de câteva secole, va fi brusc întreruptă în secolele XVI-XVII, când cele două târguri devin teatru de operaţiuni militare şi obiect de dispută între principii ardeleni şi habsburgi, ţintă a incursiunilor turceşti de jaf, mai ales după cucerirea cetăţii Oradea în 1660. La acestea se mai adaugă pagubele materiale imense produse în contextul insurecţiei antihabsburgice a principelui Francisc Rákóczi al II-lea din anii 1703-1711, când va fi distrusă şi o mare parte a arhivei magistratului orăşenesc16. Deşi utilizau apelativul „civitas“, „civitatis“, „város“, în realitate ele erau târguri libere regeşti, având dreptul de a organiza anual câte patru iarmaroace cu durata de 11 zile fiecare17, fără a socoti zilele de târg săptămânal. La conducerea celor două târguri se afla câte un consiliu, alcătuit din 70 de seniores în Sătmar şi 50 de seniores în Mintiu. Din rândul acestora erau aleşi anual judele şi 12 juraţi, ce alcătuiau consiliul intern. Restul membrilor alcătuiau consiliul extern. Legătura dintre cele două consilii o realiza un dregător numit furmender (supraveghetor). La fel şi relaţia dintre consiliile celor două târguri o făcea tot un furmender. Practic, consiliul intern (magistratul) conducea activitatea curentă a comunităţii, îndeplinind şi atribuţiuni judecătoreşti. Consiliul extern se întrunea doar atunci când se luau hotărâri ce priveau întreaga obşte sau când se făcea apel în cauze de judecată. Sentinţele locale, în temeiul privilegiilor obţinute, puteau fi apelate
