Popp, Aurel: La capătul unei vieţi… fragmente de jurnal şi alte scrieri (Satu Mare, 1999)
Cetăţeanul
La capătul unei vieţi... 99 Câtă amărăciune şi marginalizare a trebuit să suport în cei douăzeci şi doi de ani. Câtă umilinţă şi mşine. Cu atât mai mult cu cât toată lumea şi-a primit pensia din partea românilor, indiferent dacă a participat sau nu la revoluţie. Şi dacă era maghiar, şi dacă era din majoritate. în schimb eu, cu toate relaţiile, cu toată silinţa mea, n-am putut obţine decât un maldăr de acte, cereri şi copii. Ei, şi un maldăr de amintiri neplăcute, care în cei douăzeci şi doi de ani m-au marcat, strivindu-mi din suflet toată bunacredinţă ca şi gândacii frunzele. Nici n-a rămas din frunzişul sufletului meu, decât crengile spinoase şi ţepii, pe care multă vreme le înfigeam ba într-o autoritate, ba într-alta... Hei, de multe ori am fost, mai cu seamă la începutul noii puteri, în situaţia să nu am ce pune în gură în propria mea ţară. M-au silit sămi şcolarizez copii printre străini. Şi toate aceste numai pentru că am participat la revoluţie. Dar acum, se va sfârşi şi asta... Aşa mă gândeam. Ne-am prezentat punctual la ora desemnată. L-am prezentat pe colegul meu B. Á. preşedintelui comisiei, şi l-am rugat să-l primească ca martor în problemele mele din perioada de la Budapesta, coleg care mai târziu a devenit profesorul academiei de pictură şi preşedintele comisiei naţionale de admitere pentru profesorii de desen. Preşedintele comisiei de anchetă a promis politicos totul. Toate au decurs bine. Preşedintele părea un suflet manierat, iar eu mă gândeam că problema mea stă bine în mîinile unui astfel de om. Insă prietenul meu B.A., când am rămas singuri după prezentările de rigoare, m-a atenţionat : "Ai grijă cu acest secretar de învăţământ, deoarece are freza ca o perie ! Astfel de oameni întotdeauna sunt suspecţi ! Credemă ăsta este un om perfid, şi te sfătuiesc ca în timpul interogatoriului adresează - te cu domnia voastră. Măcar cu atât flatează-1..." A mai amintit câteva figuri dintre cunoştinţele lui, cu care şi-a susţinut teoria. Chiar şi eu mi-am amintit de H.K., mai târziu ministru al culturii şi prim-ministru, pe care prin 1914-15, îl aveam în subordine ca plutonier, aici la Satu Mare, la spitalul rezerviştilor. Desigur nici despre prietenul meu nu aveam o părere prea bună. Zău, Dumnealui s-a purtat nerecunoscător şi urât cu mulţi dintre noi, cărora le-a datorat nu numai comoditatea, dar într-o ocazie şi viaţa... Ajunsesem la rând la ora 10.
