Popp, Aurel: La capătul unei vieţi… fragmente de jurnal şi alte scrieri (Satu Mare, 1999)
Destin comun
70 Aurel Popp elevi, vor trebui iar selecţionaţi, deoarece în atelier nu încap mai mulţi de douăzeci. Atâţia vor fi destui... Şi împleteam visele, ne mai pregăteam să mai cumpărăm una - alta... Aşa adormeam. Dar serile au devenit tot mai tăcute şi mai tăcute. Nici acasă şi nici la atelier nu s-a prezentat nimeni. Poşta îşi trimitea chitanţele pentru publicitate, dar eu nu le puteam achita. Alte lucruri au început să mă preocupe şi am uitat total şi de publicitate şi de “şcoală”... Dimineţile cumpăram câte o bucată tot mai mică de slănină de la măcelăria ce-mi cădea în drum, pâine lângă ea, le împachetam alături de bucăţile de lemne pentru foc. Mi-a zburat din gând “şcoala”, aşa cum mi-au zburat şi multe alte gânduri şi planuri pe care le tot încercam în acea vreme... îmi băteam capul cu altele şi altele. Fie că vroiam să vând tablouri, fie că voiam să mă angajez într-un serviciu, nimic nu mi-a reuşit. Aşa trăiam. într-o seară viforoasă, cu zăpadă, cineva bate cu insistenţă la fereastra din sufragerie. Era destul de târziu, pe la miezul nopţii. Cine o fi ? Oare din nou Siguranţa ? Sar din pat, nu iau nimic pe mine, numai aşa în cămaşă de noapte, mă aplec pe fereastră. Ciudat ! In faţa casei era o căruţă acoperită cu ceva pături. Zăpada cădea. Prin albeaţa zăpezii, parcă ceva lăzi se ascundeau sub pături. Sub pervazul ferestrei stătea un om, pe care nu-1 puteam vedea bine. Ii vedeam doar pălăria neagră de velur. Cine o fi sub ea ? Ce o fi pe căruţă ? Oare nu cumva bunele cunoştinţe îmi trimiteau alimente, aflând de situaţia mea mizeră ? începea deja să-mi fie ruşine... Omul striga către mine să deschid poarta. Grăbit am îmbrăcat ceva, am sunat îngrijitorul şi m-am întors în sufragerie. Am aşteptat. Deodată intră în cameră un om îmbrăcat într-un caftan lung, însoţit de un băiat, în mâna căruia atârnau tablouri pe şasiu. Tatăl şi fiul. Veneau din Sighetul Marmaţiei. Au citit mica mea publicitate. In această noapte la ora douăsprezece expira termenul de prezentare la “şcoala” mea. El - săracul om ... a întârziat trenul, dar s-a grăbit să ajungă să-şi înscrie băiatul la timp, ca elev gratuit. Arătă spre tablourile pe care băiatul le ţinea în mână. S-a referit şi la faptul că afară în căruţă mai sunt o mulţime. Mă roagă să mă uit la ele şi să-l iau sub aripa mea pe baiat... Este aşa de talentat !... că nu-i trebuie altceva, decât thora scriptura sfântă şi această zugrăveală... că nu mai poate cu el, că a făcut tot pentru fiul său, care este un mare talent...Vorbea, vorbea, vorbea... Din dormitor, soţia mea cu o voce înfundată mă întrebă despre ce este vorba ? Ce se întâmplă cu mine ? Cine-i acolo ? Să-mi îmbrac pantofii, că mă răcesc... Iar eu privesc tablourile, mă gândesc , mă gândesc...
