Popp, Aurel: La capătul unei vieţi… fragmente de jurnal şi alte scrieri (Satu Mare, 1999)
30 Aurel Popp când am venit în vacanţă de la Budapesta, împreună cu mama au devenit locuitori ai Sătmamlui. Firea mea neliniştită nu m-a lăsat să mă odihnesc nici o zi, lacom, m-am străduit să cunosc oraşul şi împrejurimile şi să caut legătura cu oamenii. Oraşul mi s-a părut ca un sat mare, pustiu, prăfuit, cu străzile dezordonate, ici-colo cu câte o grădină mare, iar pe alocuri cu câte o clădire lipsită de bun gust. Nici o clădire publică mai serioasă din trecut, cu locuitorii lipsiţi total de o înclinaţie spre cultură - cam aşa aş putea să-mi rezum impresiile. Dar din aceste contemplări nu puteam să trăiesc. Trebuia să caut ceva de lucru. Leafa de învăţător al fratelui meu loan era puţină pentru susţinerea a cinci persoane. Dar norocul s-a aciuat de partea mea şi mi-a prilejuit să fac cunoştinţă cu inginerul şef al societăţii de prevenire a inundaţiilor de pe malul stâng al Someşului şi malul drept al Tisei, care de asemenea era din Cărei şi care a înţeles că înaintea examenului voluntar de la oficiu, mi-ar prinde bine câţiva creiţari. Astfel am putut contribui şi eu câte puţin la obligaţiile noastre gospodăreşti. Din 7 iulie 1903, până la plecarea mea în armată la 30 septembrie, am lucrat la serviciul lui. Apoi s-au mai întâmplat cu mine şi altele, într-o duminică după amiază, am pornit singur să mă plimb în oraş. Pe marginea drumului către Someş, pe o parte, am observat un parc mic cu copaci înalţi , de unde răzbătea un glas. în imediata vecinătate a acestui loc, plantat ca o alee, numită şi Promenadă, se găsea cazarma regimentului cinci de infanterie. Apropiindu-mă , am auzit cum cineva biciuia lumea, pe cei bogaţi, pe patroni, pentru că aceştia nu-1 plătesc cinstit pe omul sărac, că omul sărac trebuie să apuce drumul Americii - şi de toate cele despre care noi cuvântam la Budapesta la Városliget sau le desbăteam între noi cu amicii mei pietrari Bokor Sándor, Kató şi cu ceilalţi. Urmăresc cu atenţie cele spuse de orator şi ajung încet-încet tot mai aproape de locul faptei, văd că un om mai în vârstă decât mine, de statură mijlocie, spătos, corpolent, vorbeşte de pe un scaun unui număr de zece-cincisprezece persoane ... Era în această imagine ceva captivant şi surprinzător de frumos. Era surprinzătoare simplitatea nemărginită cu care se manifesta vorbitorul, Spiritul ce propovăduia renaşterea Lumii; Cam asemănător îmi închipuiam întotdeauna profetul, pe care toţi îl dispreţuiesc sau îl urăsc, chiar le este frică de el, aşa mi l-am închipuit, la umbra unor copaci mari, vorbind viitorilor săi apostoli despre noua Scriptură...Da, totul era minunat, surprinzător şi frumos.
