Horvat, Irina Liuba: Icoane din colecţia Muzeului Judeţean Satu Mare (Satu Mare, 2014)

Introducere

sărace, fără proprietăţi funciare, iar unele fără obiectele şi cărţile necesare cultului. Credincioşii greco-catolici erau în general foarte săraci contribuind prea puţin la întreţinerea preoţilor şi chiar a episcopului, după cum reiese din tabelele cu plata cathedraticului. Pentru noi este deosebit de interesant documentul în care este notat, pe zile itinerariul vizitaţiei din 1751 care începe în 11 mai în comitatul Borsod, Zemplén şi Abaúj, în 6 iunie episcopul Olsavszky împreună cu suita trecând Tisa în comitatul Szabolcs unde începe vizitaţia în parohia Szolnok, încheindu-şi periplul la mănăstirea şi parohia din Máriapócs.

în 23 iunie îl găsim deja la Cărei, ajungând abia în 23 iulie la Satu Nou de Sus, lăngă Baia Mare, când documentul spune că Olsavszky a înoptat în localitate în drum spre Seini iar de acolo spre Satu Mare şi apoi spre Ugocea şi Maramureş. El s-a bucurat de un prestigiu binemeritat, dovadă fiind faptul că stăpânul locului în speţă contele Károlyi Ferenc îl primeşte cu toate onorurile, atât la castelul din Cărei, cât şi la cel din Ardud. Despre relaţiile speciale dintre episcop şi contele Károlyi Ferenc stau dovadă şi documentele referitoare la preotul greco - catolic din Nyíregyháza, cât mai ales faptul că pământul mănăstirii din Máriapócs este donat în întregime de contele Károlyi (doc.43 şi 64) care donează la fel şi biserica romano - catolică din liba al cărui proprietar era, cultului greco-catolic (doc. 58). Din rapoartele pe care episcopul Mihail Olsavszky le trimite Consiliul Locumtenenţial şi Curţii Imperiale (doc. 34) observăm că episcopul încearcă să cosmetizeze realităţile găsite pe teren. Ce îl determina pe episcopul Mihai Olsavszky să falsifice în mod grosolan cifrele greco-catolicilor din întinsa lui eparhie nu putem şti cu certitudine?

Putem doar să presupunem că aceste cifre fictive, mult micşorate, constituiau argumente în favoarea cererilor lui de ajutor trimise Consiliului Locumtenenţial sau Curţii Imperiale? Sunt şi alte falsuri făcute de episcop în raportul oficial. De exemplu Olsavszky raportează doar 16 apostaţi (trecuţi la religia reformată) deşi în vizitaţie sunt consemnaţi 36 de apostaţi5. Şi exemplele ar putea continua! Putem doar să remarcăm că episcopul Olsavszky se înscrie perfect în spiritul epocii în care există această tendinţă a raportărilor false indiferent câte eforturi a făcut Curtea de la Viena de a îndrepta situaţia. Abia spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, prin crearea unui corp funcţionăresc la nivelul comitatelor, salarizat şi profesionist, Curtea începe să primească date reale din teritoriu!

Foarte multe acte de la începutul deceniului şase din veacul al XVIII-lea se referă la comitatul Maramureş unde exista o situaţie deosebit de încordată, creată mai ales de vicarul Andrei Bacsinszky care practica o politică sistematică de jecmănire a preoţilor prin amenzi exorbitante, confiscări abuzive, trimitere la închisoare a preoţilor care se opuneau, prin pedepse corporale înjositoare6 (doc. 26). Astfel că unii preoţi mai bine se refugiau în munţi şi păduri, decât să se prezinte în faţa vicarului! (doc. 16) Este sigur că nici preoţii nu se purtau întotdeauna aşa cum ar fi trebuit. Erau unii care se ocupau cu tot felul de practici magice, cum este cazul preotului loan Pop din Leordina care era acuzat inclusiv de preacurvie (doc. 4). Un mare număr dintre preoţi erau bigami, trigami sau unul era chiar la a patra căsătorie! Trebuie de asemenea menţionat că pregătirea lor teologică laşa întotdeauna mult de dorit, mai ales în ceea ce priveşte doctrina catolică. în fine, în iulie 1754 episcopul Mihai Olsavszky dispune înlocuirea vicarului Andrei Bacsinszky cu Daniel Havrilovics (doc. 36) şi mutarea lui în parohia Flaidudorog.

5 Viorel Ciubotă, Sate şi preoţip. 104.

6 Despre o parte a faptelor comise de Bacsinszky vezi şi Viorel Ciubotă, Liuba Horvat, Un document din anul 1749 despre mănăstirile din Maramureş, în Satu Mare Studii şi Comunicări, Seria istorie, etnografie şi artă, XXVIII/II, 2012, p. 21-32.

6