Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2003-2004 (7-8. évfolyam, 1-2. szám)
Adrian Andrei Rusu: Românii din Regatul Ungariei şi cetăţile medievale. (Privire specială asupra secolelor XIII-XIV)
Românii din Regatul Ungariei şi cetăţile medievale 95 în lumina cunoştinţelor noastre de astăzi se poate respinge din capul locului o instalare de fortificaţii în teritorii fără populaţie sau chiar cu o populaţie foarte rară (bănuită a fi non-românească). în primul rând pentru nu ar fi avut nici un rost. Păduri imense, regiuni din vecinătatea munţilor erau neinteresante pentru orice exploatare domenială, dar nici nu prezentau un real pericol politic. în al doilea rând pentru că cineva trebuia să le ridice. „Expediţii” de construire, care să aibă în componenţa convoaielor lucrători, materiale de construcţie (nu numai pentru cetatea propriu-zisă, dar şi pentru tabăra-şantierul de lucru) şi alimente, alături de meşteri, comandant, oşteni, nu se cunosc. Acelaşi operaţiuni „expediţionare” ar trebui concepute încă şi în sens invers, lăsând pe loc doar o garnizoană care urma să aştepte şi să organizeze viitoarele şi aşteptatele mişcări-instalări de populaţie. Să recunoaştem că imaginarea acestui scenariu nu a preocupat pe nimeni, cu toate că el scoate repede la lumină cât de deficitar a fost concepută la nivel macro-regional naşterea ori viaţa unor cetăţi. Mereu localnicii fac majoritatea muncilor, doar meşterii specializaţi şi materialele rare (vaml, fierul) se transportau de la distanţe mai mari. Colonizarea rurală stimulată de fortificaţii a fost legată doar de punctul din imediata ei vecinătate (subcetate, foburg etc.), de cele mai multe ori născut din „colonia” şantierului de lucru. în majoritatea operaţiunilor de ridicare, fortificaţiile nu sunt prospective (pentru 0 situaţie din viitor), ci sunt concepute pentru un rost realist, concret, de moment. Deci, nu se poate accepta decât invers fenomenul legat de români: cetatea se face pentru a-i supraveghea ori profita de potenţele lor, nu pentru a-1 aduce cu dinadinsul acolo. Dacă colonizările continuă, în castelania deja construită, ele se produc în mod similar altor domenii şi au drept scop mărirea potenţialului pământurilor. Mai departe, recunoaşterea „contractelor” iniţiale vine de la românii înşişi, în cursul secolului al XV-lea. în două documente, apropiate cronologic, dar depărtate geografic (Maramureş şi Zarand), nobilii (cnejii) români îşi revendică nobilitatea de la Sf. Ştefan53. Apoi, în această lumină, am putea revedea mesajul pe care unele veşminte de frescă, cu figurarea sfinţilor regi ai Ungariei, l-au transmis în unele biserici româneşti (Ribiţa). Era vorba, nu doar de (foarte posibile) semnificaţii de sincretism religios (ortodox-catolic), ci de afişarea statutorilor şi ai garanţilor stării sociale de care ctitorii se împărtăşeau. Chiar dacă lucrurile ar putea fi socotite sincrone cu genezele unei conştiinţe nobiliare generale, comune întregului regat, adoptarea lor, în forme particulare de către nobilii români, nu se poate nega. în urma discuţiei de mai sus, se vede clar că avem de-a face cu soluţii de raporturi români - cetăţi care nu sunt specifice decât prin terminologia 55 55 Discuţie parţială şi la Adrian A. Rusu, loan de Hunedoara şi românii din vremea sa. Studii, Cluj-Napoca, 1999, p. 190-191.
