Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2001-2002 (5-6. évfolyam, 1-2. szám)
Etnie şi confesiune
Aspecte ale politicii confesionale a Principatului calvin faţă de români 147 superintendentul ui calvin asupra Bisericii româneşti fiind uneori folosită în însuşi interesul acesteia130 131 şi, culmea absurdului, chiar cu scopul conservării ortodoxiei1 3I. * “Românii măcar de se făgăduiau ascultători superintendentului calvinesc, tot credinţa şi legea cea părintească n’o părăseau, nici cuprindeau înoirile calvineşti, ci pururea se scârbeau de acelea” - ne asigură cronicarul sas Georg Harter132. Istoricii de mai târziu au fost ceva mai indulgenţi faţă de impactul Reformei protestante, recunoscându-i contribuţia în viaţa spirituală a românilor, raportându-se însă în mod special la partea sa negativă. Şi în perspectiva lor asupra istoriei ecleziastice a românilor cea mai mare parte a românilor ardeleni apare ca fidelă ortodoxiei, rezistând cu dârzenie avansului calvinizator asezonat ici-colo cu un decret deteră poruncă zicînd, că în afară de voia episcopului calvin mitropolitul să nu săvîrşească nici o lucrare izvorîtă din funcţia sa şi nu numai să nu culeagă nici un venit, dar îl opriră să aşeze şi preoţi ori să îndeplinească alte lucruri bisericeşti”, S. Dragomir, op. cit., p. 61. Pentru ilustrarea limitării funcţiei de conducere şi administrare a eparhiei avem de asemenea un singur exemplu documentar, şi acesta târziu şi explicabil prin pretenţiile prozelitiste manifestate de această dată de catolicism asupra Bisericii românilor. Astfel, la 9 aprilie 1697, într-un moment în care unirea cu Roma fusese deja perfectată, superintendentul Veszprémi István a supervizat actul de numire temporară a Popii Ion în funcţia de protopop al Hunedoarei, arogându-şi titlul de ‘‘Erdélyi Reformatus magyar es oláh Püspök” (vezi trimiterile de la nota 98). 130 Plângerile preoţilor români în legătură cu dezinteresul manifestat de enoriaşi pentru retribuirea serviciilor prestate au fost rezolvate favorabil. O enciclică a mitropolitului din 27 iunie 1688 anunţa, ‘‘(pre)cum au rânduit ţara cu cinstitul pişpecul Horti Iştioan şi părintelui [1] vlădica Varlaam în săborul mare în Belgrad aceasta sămbrie se-i die popilor rumăneşti, din toată ţara Ardealului în toate satele rumăneşti”, iar în caz de neînţelegeri “la casa popii se nu mergă nice la marha popilor, nice cu birăul. nice cu solgăbirăul nice cu birăul satului, fără ştire pişpecului al craiului şi fără ştire vlădicăi”, T. Cipariu, Acte şi fragmente .... p. 264. Documentul este o preţioasă mărturie pe de o parte a grijii faţă de statutul preotului român, pe de alta pentru statutul superintendentului de garant al respectării reglementărilor vizând limitarea abuzurilor Ia care era supus clerul românesc din partea oficialităţilor şi a propriilor enoriaşi. 131 Pentru exemplificare vezi: S. Dragomir. Istoria desrobirii religioase a românilor din Ardeal in secolul XVIII, I, Sibiu, 1920, p. 15-18; idem, Românii din Transilvania şi unirea cu Biserica Romei. Documente apocrife privitoare la începuturile unirii cu catolicismul roman (1697-1701), în Biserica Ortodoxă Română, LXXX (1962) nr. 9-10, reprint Cluj, 1990, p. 70; Al. Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Buc., 1940, p. 134; Şt. Lupşa, Biserica ardeleană şi "unirea" în anii 1697-1701, Buc., 1949; Şt. Meteş, Românii din Ţara Birsei, a Făgăraşului şi din Trei-Scaune-Secuime şi unirea cu Roma, în Mitropolia Ardealului, VIII (1963) nr. 1-3; O. Ghitta, Episcopul losif de Camillis şi românii din “părţile ungureşti”, în Studia Univ. - Cluj, XLII (1997) nr. 1-2, p. 72. Cea mai plină de semnificaţii, atât pentru că este izvorâtă din mijlocul uneia dintre comunităţile româneşti care au stat cel mai mult în atenţia Reformei, cât şi pentru mijloacele de precauţie prevăzute, este atitudinea unei părţi a preoţim» hunedorene, înregistrată documentar la 28 noiembrie 1700, de a rămâne în dependenţă faţă de superintendentul calvin, în condiţiile în care vlădica Atanasie Anghel optase pentru unirea cu Roma Declaraţia curatorilor Bisericii Reformate maghiare că “nu vom face nici o schimbare şi nu vom viola religia şi ritul lor” - explicabilă în noul context — are o mare relevanţă pentru timpul trecut, fiind evident că, în ciuda presiunii prozelitiste, nu se reuşise implantarea confesiunii calvine (pentru textul integral al documentului vezi Juhász A., Ökumenikus törekvések az Erdélyi Református Egyház XVI. és XVII. századi történetében, ín Szemle Füzetek, XIV (1994), p. 82, şi Sipos G., Román református eklézsiák oltalomlevele 1700-ból, ín Europa Balcanica-Danubiana-Carpathica. Annales, II/B (1995), p. 356-359. 132 Apud Şt. Meteş, Istoria Bisericii..., p. 203-204.
