Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 2. szám)
Elite
216 Adrian A. Rusu la care ori nu au ajuns “argumentele” istoriografiei româneşti, ori au fost ele întratât de neconvingătoare, încât nu au determinat folosirea unui apelativ nou - românii dau un nume special personajului nostru, iar pentru a se confmnta cu aceeaşi istoriografie de referinţă, sunt obligaţi fie să facă traducerea, fie să se explice de fiecare dată. Deci, concluzionăm noi, nu există nici un temei serios pentru care istoriografia românească să-l numească pe personajul nostru, exclusiv şi obstinat, doar Iancu2i. Jocul numelor personajelor istorice nu este însă o simplă şi minoră problemă de istorie. Dacă vom asocia, la subiectul dezbătut, faptul că fiul minor al lui loan de Hunedoara este numit, în istoriografia românească, Matei Corvin, în loc de Matia Corvin, cum a fost el botezat, cu numele apostolului, nu al evanghelistului29, vom înţelege că deja s-ar putea vorbi despre o întreagă strategie de folosire a erorilor onomastice. Faptul că ele sunt acceptate şi folosite curent, dă, din păcate, aşa cum scrisesem deja, măsura imaturităţii medievisticii noastre. * Una dintre cele mai interesante probleme, din cauza căreia s-a consumat multă cerneală, a fost aceea a etniei lui loan de Hunedoara. Ea are mai multe nuanţe, peste care s-a trecut mult prea uşor. Prima este aceea o originii, a doua a fost aceea a stării sale de fapt în vremurile de apogeu politic. în lipsa acestei disocieri, ca şi din căutarea unor echivalenţe medievale pentru încărcături de termeni etnici contemporani, s-a ajuns, foarte nefiresc, la veşnice revendicări: cui aparţine, de fapt personajul nostru, românilor ori maghiarilor30? Să reluăm, fie şi pe scurt, conţinutul acestor concepte. János Karácsony exprima, la începutul secolului nostru, un punct de vedere care, pentru noi ar părea de-a dreptul contradictoriu: loan de Hunedoara a fost maghiar, român de origine31. Conceptele se puteau pricepe de către un medievist, nu însă şi de către omul de rând, consumator de istorie şi înregimentat naţional, înţelegerea sau nu a acestor valori se transferă şi la istorici. La Nicolae Iorga, lucrurile se prezentau ambiguu nu numai între un volum sau altul, ci şi în interiorul unuia şi aceluiaşi volum. în 1915, de pildă, loan de Hunedoara “personifica în fiinţa lui superioară neamul întreg şi [calităţile sale - n.n.] dau direcţia puterilor lui,,î2. Exemplele citabile din istoriografia românească s-ar putea înmulţi. Nu ne propunem aici să o facem în mod sistematic. Ceea ce rezultă din analiza cazurilor 28 29 30 31 32 28 Efectele comunicărilor noastre verbale mai vechi, făcute pe această temă, se resimt deja. Vezi I. A. Pop, Naţiunea română medievală, p. 68, unde, pentru prima dată după mulţi ani, se foloseşte un nume dublu “Iancu-Ioan”. Pentru revenirea la vechea onomastică este nevoie, într-adevăr, de o adevărată “tranziţie”! 29 îndrăznim să sugerăm că punctul de plecare a fost o trunchiată preluare a traducerii pe care stolnicul Cantacuzino a încercat-o cu forma Mateiaş (din magh. Mátyás). în acest caz, sufixul a fost greşit interpretat drept formă de diminutivare. S-a utilizat şi forma Matiaş, pe care nu o împărtăşim, fiind tot o preluare evidentă din limba maghiară. 30 Consemnăm însă că o lucrare istorică recentă (J. Held, Hunyadi: legend and reality, Boulder, 1985, p. 6) care mai pune în ecuaţie şi o posibilă origine sârbească. 31 J. Karácsony, Adalékok Hunyady János származásához, ín Turul, Budapest, 19, 1901, p. 52. 32 N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, I, p. 100.
