Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 2. szám)
Elite
214 Adrian A. Rusu nejustificat, se substituie celui dintâi. Iată la ce rezultate a ajuns ancheta pe care am întreprins-o pe această direcţie. In istoriografia romantică românească, prin penele lui Damaschin Bojincă11 şi George Bariţiu12, este vorba de loan de Hunedoara. Cel dintâi care utilizează numele de Iancu este Iosif Bălan, la 189713, cel a cărei mică monografie nu a depăşit niciodată calităţile unei lucrări minore şi obscure. El ştia că onomasticonul fusese folosit de sârbi, iar de acolo trecuse la greci. Se baza pe foarte târzia şi total depărtata de realitate legendă a lui “Iancu SibianuF, ca şi pe o judecată inversă, care era foarte convenabilă celor care doreau să-l revendice ca român pe erou, prin aceea că, după cum scria Bălan, Iancu nu aparţinea panteonului onomastic catolic şi, din acest motiv, a fost rebotezat loan. Această evoluţie religioasă nu a fost însă nimeni în măsu să o dovedească. După Bălan, în perioada interbelică, după informaţia noastră, există doi urmaşi în folosirea - pe atunci - inovaţiei lingvistice, unul la fel de neinteresant, Teodor Popa14 şi, în sfârşit, un istoric mai important de talia lui Constantin C. Giurescu15. Istoricii de până la anul de turnură 1956, la care mă voi referi imediat, au fost consecvenţi a scrie despre loan de Hunedoara, nu Iancu de Hunedoara, atât cei din generaţia mai veche: loan Lupaş (1940)16, Nicolae Iorga (passim), Silviu Dragomir17, dar şi Mihail P. Dan (1944)18, Ştefan Pascu (1944)19 şi Camil Mureşanu (1956)20 - respectiv mare parte dintre aceia care, mai apoi, au renunţat ori chiar au teoretizat repudierea definitivă a numelui de loan de Hunedoara - cât şi cei mai mult ori mai puţin minori: Theodor Nicolau (1925)21, T. G. Bulat (1926)22, Tuliu Racotă (1941)23, Victor Motogna (1944)24. 11 D. Bojincă, Descrierea naşterii şi a eroiceştilor fapte a mult vestitului şi de toată Europa minunatului erou loan Corvin de Huniad, în Calendariu românesc pe anul de la Cristos 1830 lucrat de Ştefan P. Niagoe, învăţătorul şcoalei româneşti din Pesta, p. 45-95. 12 G. Bariţiu, loan Corvin de Hunedoara. Originea, genealogia, faptele sale imortale, în Transilvania, Braşov, VI, nr. 5-17, 1873; VII, nr. 1, 1874. 13 I. Bălan, Iancu de Hunyod, Caransebeş, 1897. 14 T. Popa, Iancu Corvin de Hunedoara (loan Hunyadi), Hunedoara, 1928. 15 C-tin C. Giurescu, Istoria Românilor, II/1, Ed. a 3-a, Bucureşti, 1940. 16 I. Lupaş, Voivodul transilvan loan Huniadé, “Fortissimus athleta Christi", în idem, Studii, conferinţe şi comunicări istorice, II, p. 79 şi urm. 17 S. Dragomir, S. Belu, Contribuţii la istoria aşezărilor româneşti din Munţii Apuseni (secolele XIIIXVI), în Cumidava, II, 1968, p. 68. Deşi apărut în anul menţionat, articolul a fost redactat cu mult timp înainte de detenţiunea şi apoi moartea lui S. Dragomir. Există doar două referinţe bibliografice care datează după anul 1955, care aparţin, cu toată probabilitatea, celui de-al doilea autor. Numele nu a fost schimbat atunci în Iancu, pentru că el apărea doar o singură dată şi cenzura nu l-a observat. 18 M. P. Dan, Cehi, slovaci şi români în veacurile XIII-XVI, Sibiu, 1944, p. 111-113, 119-134. 19 Şt. Pascu, Istoria Transilvaniei, Blaj, 1944, p. 87, 88, 104, 312. 2(1 C. Mureşanu, Rolul lui loan de Hunedoara în mobilizarea maselor populare împotriva expansiunii otomane (în continuare: Rolul lui loan de Hunedoara), în Studii, 9, nr. 4, 1956, p. 55-70. 21 T. Nicolau, loan Huniadé Corvin, Bucureşti, 1925. 22 T. G. Bulat, Contribuţia românească la opera de cruciat a lui Ion Hunyadi, în RI, XII, 1926, p. 57- 68. 23 T. Racotă, Voevodul loan de Hunedoara, Bucureşti, 1941. 24 V. Motogna, Trecutul românilor din Banat în epoca lui loan Hunyadi (1437-1457), în Revista Institutului Social Banat-Crişana, XIII, mai-august 1944, p. 539-576.
