Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 2. szám)
Elite
.112 Adrian A. Rusu Credem că ar fi fost însă corect de adăugat şi faptul, extrem de transparent, pentru cine are cunoştinţele lingvistice necesare, al apropierii numelor de Jankó şi Jangos, de maghiarul János (= loan), ceea ce ar putea însemna transferul onomastic, la aceeaşi sârbi şi greci, din şi prin limba maghiară, nu română! De ce anume trebuie să admitem că vecinii din sudul Dunării l-au identificat adică prin numele său diminutivat de către românii ardeleni - care, din punct de vedere politic, nu formau o realitate independentă, iar lingvistic se remarcau doar atunci când aveau o onomastică intraductibilă - şi nu prin acela oficial? Petrus Ransanus, unul dintre cronicarii cei mai apropiaţi de epoca în care a trăit eroul nostru, face următoarele notaţii privitoare la numele său. El este însă unul care scrie că Ioanne Huniate laneo vulgo cognominato, iar apoi qui Ianco apud Italos est cognomen4. Explicaţiile sale nu au fost niciodată utilizate în istoriografia românească. După cum se observă, el introduce o interpretare nouă, care, nici de astă dată nu are nimic de-a face cu românii. Se avansează doar ideea insolită că Iancu este o denumire vulgară, dată de italieni. Dar, din păcate, nici un izvor nu-1 poate confirma în acest sens pe Ransanus. Mai mult decât atât, alte izvoare, italiene chiar, oscilează şi ele în a-i atribui un nume singular şi sigur. Acelaşi Camil Mureşanu, având prilejul de a scrie despre cei doi fii ai lui Voicu, susţinea că ei figuraseră cu numele de loan dat fiind faptul că în latină nu sa putut reproduce varianta reală de Iancu5. Argumentul cade dacă îl citim din nou pe Ransanus, autor care nu are nici un fel de dificultate de a reda, într-o haină latină, onomasticonul de care ne ocupăm. în logica lucrurilor, ni se pare totuşi mult mai normal ca un fiu major să primească numele întreg, în opoziţie cu acela al mezinului, care rămâne dator să-şi câştige personalitatea onomastică. De obicei, numele celui mai târziu născut se diminutivează ori primeşte un determinativ de felul “cel tânăr”. Ori, în cazul fraţilor Hunedoreşti s-a întâmplat tocmai situaţia din urmă: cel mai în vârstă şi-a păstrat numele, iar tânărul, pentru a fi identificat, s-a notat întotdeauna cu un atribut ori cu o variantă onomastică. O informaţie nouă, datată la sfârşitul secolului al XVI-lea, respectiv la un veac de la anul de tipărire al incunabulului (1481) pe care a apărut sub forma unor însemnări, vine cu soluţia prin care fratele mai mic se numea şi Ivachko6. Şi această variantă confirmă interpretarea noastră: nu este cazul să-l numim altfel pe fratele major decât loan, în timp ce fratele mai mic a fost diminutivat ori însoţit de alte determinative onomastice, poate tocmai cel consemnat la mult timp după moartea sa. Dacă cineva ar mai încerca să obiecteze imposibilitatea unei astfel de dublări onomastice în interiorul aceleiaşi familii, la nivelul copiilor proveniţi dintr-un tată comun, obiecţie care nu s-a formulat, de 4 P. Ransanus, Epithoma rerum Hungarorum, Budapest, 1977, p. 29, 34. O parte dintre aceste informaţii sunt puse în evidenţă şi de către istoriografia românească: P. Iroaie, I romeni neliopera di Ransano, în II Veltro, XIII, nr. 1-2, 1969, p. 184-185; A. Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 1972, p. 61. 5 C. Mureşan, Iancu de Hunedoara, p. 41, nota 2. 6 I. A. Pop, I. Mârza, Personalitatea şi epoca lui Iancu (loan) de Hunedoara reflectate în însemnările de pe un incunabul de la 1481, în voi. Studii istorice. Omagiu profesorului Camil Mureşanu, Cluj- Napoca, p. 55 şi reluat apoi în I. A. Pop, Naţiunea română medievală, Bucureşti, 1998, p. 69.
