Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 1. szám)
Societate
Iluminatul artificial în Transilvania - sec. XI-XVI 79 foarte important în cadrul vieţii nocturne medievale. Această premisă este susţinută de atestările documentare din Moldova sau Ţara Românească. Astfel, Laonic Chalcocondil în menţiunea sa referitoare la atacul nocturn al lui Vlad Ţepeş asupra taberei lui Mahomed al II-lea (1462), precizează că acesta “se dădea la lumina făcliilor”. De asemenea, când :tefan cel Mare atacă oraşul Baia, la 1467, documentul afirmă că acesta a incendiat oraşul cu ajutorul “fachiilor”27. Alături de “lămpile “ cu combustibil solid (lumânări sau torţe), în lumea medievală transilvană apar şi dispozitive de iluminat cu combustibil solid - opaiţe, lămpi cu ulei, candele. Surse de lumină foarte des uzitate, aceste dispozitive de iluminat au o descendenţă evidentă şi clar conturată pe categorii de piese din lumea greco-romană sau chiar una mai timpurie. “Filtrate” de mediile medieval timpurii occidentale, sau de puternicele influenţe bizantine, aceste dispozitive se recompun în lumea medievală clasică. Din nefericire tocmai această perioadă intermediară, ulterioară epocii greco-romane, este în marea ei majoritate necunoscută specialiştilor români, perioada medievală oferind cercetătorului piese şi dispozitive de iluminat deja modificate, dacă nu în substanţă, ca utilităţi practice, cel puţin ca forme sau decoruri. Acest handicap semnificativ, corelat cu numărul foarte restrâns al pieselor medievale păstrate sau accesibile cercetării ştiinţifice, impune ca finalitate, reconstituiri parţiale şi doar interpretări cu caracter preliminar. Constituind se pare sursa de iluminat cea mai des întâlnită în mediile medievale umile, opaiţele, îşi au originea în mult mai cunoscutele lucerne antice, specifice lumii greceşti şi romane, respectiv în opaiţele bizantine ale perioadei creştinismului timpuriu. Difuzarea acestor piese, mai întâi în întreg Imperiul Roman şi apoi, odată cu sfârşitul secolului al IV-lea, în întreaga lume creştină, va duce la o răspândire generalizată a lor în Evul Mediu european28. Literatura de specialitate înregistrează două tipuri principale de opaiţe (lucerne) specifice atât lumii clasice, cât şi epocii medievale - piese închise (pentru protecţia uleiului/seului de impurităţi, pentru reducerea riscului de izbucnire a unor incendii şi de asemenea pentru o manevrabilitate mai facilă) şi opaiţe deschise, mai simple şi cu o răspândire mai largă în lumea medievală. Stadiul actual al cercetărilor atestă pentru spaţiul Transilvaniei doar opaiţe deschise, realizate în totalitatea lor din ceramică. Acestea se compun în genere din recipiente de mici dimensiuni, joase, de formă preponderent circulară şi prevăzute în majoritatea cazurilor cu un cioc mai mult sau mai puţin evazat. Numărul redus de piese pe care le cunoaştem se datorează atât stadiului deficitar al cercetărilor (de natură arheologică sau în colecţiile muzeale), cât şi uşurinţei cu care aceste mici şi fragile dispozitive se distrugeau. De asemenea, foarte probabila utilizare a numeroase piese mărunte - ceşcuţe, mici creuzete, sau simple cioburi ceramice, cu rol de veritabile opaiţe, explică în parte ponderea redusă cantitativ a acestor piese, de 27 Eugenia Neamţu, V. Neamţu, Stela Cheptea, Contribuţii la cunoaşterea mijloacelor de iluminat... ,p. 207. 28 Pentru o viziune de ansamblu asupra acestei problematici în ceea ce priveşte spaţiile româneşti a se vedea studiul lui Al. Diaconescu, Lămpi romane târzii şi paleobizantine din fosta provincie Dacia, în Ephemeris Napocensis, V/1995.
