Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 1. szám)
Recenzii
174 Recenzii sursele vremii sale, n-a riscat să afirme originea românească a lui Pavel Chinezu (numit de el Chinisie, ba chiar Paul de CanisaW). Cercetând recent evoluţia fruntaşilor nobilimii româneşti din regatul ungar din perioada Corvineştilor am putut constata o serie de elemente de identitate comune la toţi nobilii români ridicaţi pe scara socială cu excepţia explicabilă a Dragfieştilor*. Ei provin în proporţie covârşitoare din Haţeg, Banatul de Severin şi Maramureş, sunt familiari ai Corvineştilor sau ai unor dregători din aceste părţi, sunt uşor identificaţi prin particula nobiliară formată din numele satului de origine, îşi constituie domeniul cu precădere în regiunile de la est de Tisa şi îşi păstrează în toate cazurile moşia de origine, chiar dacă îşi mută reşedinţa în altă parte, obţin adesea danii în vecinătate, uneori în dauna rudelor de sânge şi vecinilor mai slabi, unii pot fi dovediţi în legături reciproce şi cu mediul de origine, formând la curtea regală ceea ce am numit “partida românească”. Pavel Chinezu nu se regăseşte însă în grupul acum relativ bine cunoscut al fruntaşilor (egregii, magnifici) nobilimii de origine română. Acest fapt anulează şi singurul “argument” al adepţilor românităţii lui: originea dintr-un cnez de sat înnobilat. Nu putem exclude cu totul ipoteza originii familiei sale dintr-un cnez întemeietor, dintr-unul din numeroasele sate cu acest nume, inventariate de autor, deşi nu avem alte indicii în acest sens. E însă sigur că el nu a făcut parte din grupul individualizat al nobilimii române. El apare documentar brusc în anul 1464, cu calificativul egregius, cu care erau menţionaţi cei care îndeplineau (sau au îndeplinit) o funcţie oficială şi se aflau între familiarii Ciuţii regale. Evoluţia contemporanilor săi români, aflaţi în poziţie similară (loan Cândreş de Râu de Mori, loan Ungur de Nădăştia, Ştefan de Mâtnic, Ladislau Ficior de Ciula) sugerează originea “Chinezului” dintr-o familie de mici nobili distinşi în campaniile militare. Legenda originii sale nenobile, din familia unui morar, înnobilat de regele Matia nu ni se pare plauzibilă din această perspectivă. Pavel Chinezu se afirmă la început în calitate de familiar al lui Blasiu Magyar de Podmania (Podmanicki) originar din părţile slovace, ban al Croaţiei şi Sloveniei (1470- 1472, 1483) şi voievod al Transilvaniei (1472-1475). Fiica acestuia, Benigna, i-a şi devenit soţie. Domeniul său cuprindea cu predilecţie posesiuni din aceleaşi părţi nordice şi din vestul Ungariei. Reşedinţa şi-a fixat-o la Nagy Vászony în comitatul Veszprém. Prima danie cunoscută pentru Pavel Chinezu ne îndreaptă tot către aceleaşi părţi ale Ungariei superioare din comitatul Abauj (posesiunile infidelului Valentin de Kéty - 1464), unde existau două localităţi gemene cu numele Kinizs Mare şi Mic, cu grafie identică cu numele personajului nostru Kinizsi (majoritatea celorlalte sate derivând din “cnez” apar în forma “Kenez”). loan Haţegan trece cu multă uşurinţă peste această variantă susţinută între alţii de Gaspar Heltai, la 80 de ani de la moartea eroului, interval în care memoria poate păstra încă informaţii nealterate. în Cronica sa, Heltai afirmă că vestitul comandant de pe frontul antiotoman era fiul unui nobil din acele părţi posesor la Kis Kinizs. Opinia sa nu s-a putut proba documentar deocamdată, însă a fost îmbrăţişată de unii istorici maghiari, respinsă de alţii. Noi o credem plauzibilă. Indiferent însă de ce informaţii ar mai putea aduce viitorul, credem că de acum este destul de limpede un fapt: în toată lucrarea nu există nici un argument convingător privind originea românească a lui Pavel Chinezu. Această constatare rezultă cu evidenţă din conţinutul merituoasei încercări a lui loan Haţegan, deşi în concluzii se contrazice în mod flagrant susţinând contrariul. Lucrarea sa, care utilizează cvasi-totalitatea informaţiei cunoscute până la această dată, nu găseşte un singur argument indubitabil în sprijinul tezei Medicevalia Transilvanica, I, 1997, nr. 1-2, p. 87-112.
