Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 1. szám)
Stat
Regnum Transilvanum 139 fusese, cu acest prilej, devastată şi incendiată, numeroşi clerici şi civili refugiaţi acolo fiind ucişi. Nici alte posesiuni ale episcopiei nu scăpaseră furiei rebelilor. Marea revoltă săsească a fost reprimată cu destulă greutate, în urma unui adevărat război, în care şi-a aflat sfârşitul şi unul dintre cei mai importanţi nobili de pe valea Mureşului, corniţele Andrei de Geoagiu106. Acest conflict sângeros a amplificat tensiunile existente deja de mult timp între episcopie şi coloniştii saşi şi, de asemenea, între aceiaşi colonişti şi nobilimea transilvăneană. Pentru a face faţă altor - oricând posibile - evenimente de aceeaşi natură, episcopia Transilvaniei a fost nevoită să se înarmeze. Şi a facut-o atât de bine încât, în martie 1282, episcopul Petru era răsplătit de regele Ladislau al IV-lea pentru slujbele săvârşite ”cu prilejul cuceririi şi distrugerii cetăţilor unor locuitori ai regatului nostru, din care se făptuiau jafuri şi pustiiri în jurul râului Someş şi în jurul drumului mare, pe care se merge spre Transilvania”107. Episcopia, care stăpânea cetăţi, dispunea aşadar şi de o mică armată destul de redutabilă din moment ce se arătase capabilă să distrugă adăposturile unor profesionişti ai jafului şi ai violenţei. Insă acelaşi episcop Petru a înţeles, cu siguranţă, necesitatea sprijinirii unei autorităţi voievodale puternice, care să inspire respect atât jefuitorilor şi tâlharilor, cât şi saşilor. Evenimentul din 1277 se produsese, într-adevăr, într-o perioadă de criză a instituţiei voievodale, devenită un obiect al disputei între grupările nobiliare; criza a culminat cu înlăturarea, în acelaşi an 1277, a reprezentanţilor familiei Csák de la cârmuirea voievodatului. însuşi episcopul Petru era, dealtfel, asemeni multora dintre susţinătorii particularismului transilvan, unul dintre oamenii ridicaţi în vremea lui Ştefan al V- lea. Intre 1267-1270 el îndeplinise funcţia de vice-cancelar (numit, uneori, şi cancelar) al curţii lui Ştefan, în ultimii ani ai ’’ducatului” său transilvan; fără să cunoaştem motivele, ştim doar că Ştefan l-a apreciat foarte mult, numindu-1 întotdeauna, în documente, ’’iubitul şi credinciosul nostru”. în anul 1270, la moartea episcopului Gali al Transilvaniei, Ştefan (care nu moştenise încă tronul tatălui său) a impus alegerea lui Petra - aflat, cu siguranţă, la o vârstă destul de tânără - în scaunul episcopal de Alba-Iulia108. A fost începutul spectaculos al unei cariere episcopale care se va încheia abia în anul 1307. într-o perioadă de tulburări grave, schimbări frecvente ale cârmuitorilor etc., episcopia Transilvaniei a reprezentat un factor de stabilitate pentru această provincie, chiar dacă firea energică şi ambiţioasă a episcopului Petra a implicat-o în numeroase conflicte cu alte instituţii eclesiastice, cu saşii, cu diferiţi nobili, sau chiar cu regele însuşi; niciodată, însă, cu un voievod al Transilvaniei recunoscut de adunarea generală a privilegiaţilor. Politica sa de subordonare a comunităţilor coloniştilor saşi faţă de autoritatea episcopală a provocat, aşa cum am văzut, reacţia violentă a acestora din DIR,C,xm/TL, doc.253, p.228. Document din 1280. 107 Ibidem, doc. 269, p. 239-240, din 21 Martie 1282. 108 Ibidem, doc. 113, p. 124-125. Documentul este datat 1270. Titulatura lui Ştefan este încă aceea de ’’rege tânăr al Ungariei, duce al Transilvaniei şi domn al Cumanilor”. Documentul poartă menţiunea: ”dat de mâna magistrului Petru vice-cancelar al curţii noastre, <episcop> ales al bisericii din Alba Transilvaniei, iubitul şi credinciosul nostru, în Anul Domnului 1270”.
