Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 1. szám)
Stat
120 Tudor Sălăgean spus în viitor. Pentru cei slabi, lipsiţi de forţa sau de mijloacele de a se apăra singuri, viaţa devenise o adevărată aventură; nevoiţi să se pună sub protecţia celor puternici, ei preferau adeseori să renunţe la proprietăţi pe care oricum nu le mai puteau controla în schimbul unei securităţi pentru a cărei asigurare legea devenise neputincioasă. In 1243, o doamnă de rang nobil, văduva lui Andrei din neamul Ekly, renunţa de bună voie la întreagă zestrea sa în favoarea unei rude a soţului său care, în vremea refugiului ei din părţile transilvane, din faţa tătarilor, o primise ”cu cinste în casa sa, dându-i cele de trebuinţă pentru hrană şi îmbrăcăminte...”10 In asemenea perioade critice, valorile elementare, cum ar fi viaţa, securitatea, hrana sau îmbrăcămintea îşi redobândesc adevărata lor importanţă. Şi în anii 1242-1245, succesul a fost întrutotul de partea acelora care aveau puterea şi mijloacele de a şi le asigura ei înşişi, de a-i lua şi pe alţii sub ocrotirea lor în schimbul proprietăţilor acestora, sau chiar de a-i elimina pe cei care nu erau capabili să se apere singuri. Abia după desfăşurarea Conciliului de la Lyon, în cadrul căruia Creştinătatea şi-a clarificat poziţia faţă de problema mongolă şi a decis iniţierea unor măsuri coerente, diplomatice şi militare, pentru soluţionarea ei, regalitatea ungară a renunţat la şovăieli şi a trecut la măsuri concrete de consolidare a poziţiilor sale în teritoriile răsăritene. Pentru a permite Ungariei să îşi exercite plenar controlul asupra Transilvaniei (care, ca şi în epoca cumană, trebuia să devină cheia de boltă a strategiei sale defensive) papalitatea a făcut o întreagă serie de concesii: ea a renunţat, în primul rând, la toate rezultatele eforturilor depuse de Honorius al IlI-lea şi Grigore al IV-lea în vedere înfiinţării, în Transilvania, a unor baze de acţiune subordonate direct puterii pontificale11, şi de asemenea, la orice fel de implicare directă în problemele confesionale ale provinciei. După 1245, Inocenţiu al IV-lea a încetat să mai acorde importanţă chestiunii teutonilor, a căror îndepărtare, în 1225, înveninase raporturile dintre regatul apostolic şi scaunul pontifical; el a plătit acest preţ, probabil, şi pentru a-i permite regelui Bela să-i aducă la Severin pe Ioaniţi, în vederea consolidării unuia dintre punctele slabe ale fontierei răsăritene. De asemenea, la 31 martie 1246, titularul prepoziturii Aradului şi-a recunoscut subordonarea faţă de arhiepiscopul de Strigoniu, căruia i-a prestat jurământul de credinţă12, încheind astfel un alt capitol al disputei dintre regalitate şi scaunul pontifical. Dealtfel, chiar în 7 septembrie 1245, episcopul Artulf al Transilvaniei adresase cererea sa de transfer la Győr nu Papei, ca în timpurile lui Honorius al IlI-lea şi ale succesorului său, ci regelui Bela al IV-lea însuşi, care nu a mai făcut decât să solicite aprobarea formală a scaunului pontifical13. Capitolul implicării directe a Papalităţii în problemele Transilvaniei, peste capul (şi, uneori, împotriva) regelui maghiar se încheiase. Bela al IV-lea avea de acum o libertate de 10 DIR, C, I, doc. 279, p. 325; Hurmuzaki, Documente, voi. 1/1, p. 218. 11 Asupra preocupărilor manifestate în această direcţie de Honorius al IlI-lea, v. T. Sălăgean, Honorius al IlI-lea, Transilvania şi politica răsăriteană a papalităţii, în curs de apariţie în ’ 'Transilvanian Review", 4, 1998. 12 DIR, C, I, doc. 282, p. 327; Fr. Knauz, Monumenta ecclesiae Strigoniensis, I, Strigoniu, 1874, p. 362-363. 13 V. nota 8.
