Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1997 (1. évfolyam, 1-2. szám)
Recenzii
Recenzii 159 evul mediu, lucru pe care nici cel din urmă specialist al epocii romane nu ar cuteza să-l susţină fără riscul de a fi considerat cel puţin total dezinformat. Datele şi, mai cu seamă, interpretările istorice sunt tributare într-o proporţie însemnată paginilor scrise de către Ştefan Pascu (Voievodatul Transilvaniei). Cum o serioasă critică a celor patru volume, apărute cu titlul menţionat, nu s-a făcut la timpul potrivit, autorul volumului de care ne ocupăm, cu scuza parţială a unui arhitect-istoric, preia numeroase greşeli prezente acolo. Dincolo de ele, nu vedem totuşi cum de a fost posibil să supraliciteze folosinţa terminologiei latine, care, aşa cum este bine ştiut, nu era în măsură să delimiteze prin urbs şi civitas, adevăratele centre urbane, de fortificaţii. Aceeaşi bibliografie utilizată, de astă dată mai veche, îl fac pe autor să vorbească despre Dej ca despre unul dintre cele mai importante aşezări administrative şi fortificate din secolele XIXIII, să folosească cronologii depăşite (a cetăţii de la Porumbenii Mici, de pildă), să se refere la cetăţi imaginate, dar necunoscute (Reghin, de exemplu) etc. O încredere atât de absolută în evoluţia urbană, extrasă din hărţi şi planuri de secol XVIII, fără ca ea să fie sprijinită solid pe cercetarea arheologică, însoţită de o critică severă a documentelor scrise şi a istoriografiei, transpusă apoi într-un şir de reconstituiri grafice, ni se pare a se numi mai curând un exerciţiu de fantezie, decât o întreprindre ştiinţifică veritabilă. A încerca aici să corectăm tot ceea ce nu poate fi socotit ca anterior mijlocului secolului al XIII-lea, ar însemna să scriem o nouă carte. Şirul de termeni ca: probabil, ipotetic, nesigur, îndoielnic, nedemonstrabil şi altele asemenea, ar deveni constante ale analizei de detaliu. Cititorul străin, căruia i se adresează în primul rând volumul, ar rămâne cu o imagine cu totul falsă asupra progreselor înregistrate de cercetarea istoriei oraşelor din Transilvania şi vecinătăţile ei, care fac astăzi parte din România. Pentru cercetarea internă, o astfel de lucrare va produce întotdeauna confuzie, atunci când, prin progresul cercetărilor, vor fi dezvăluite componentele reale ale oraşelor, componente defalcate pe segmente cronologice foarte precise. Metodologia de arhitect a domnului Niedermaier nu ne convinge în nici un fel pentru perioada pe care şi-a propus să o trateze şi ni se pare, doar într-un oarecare procent, de utilizat prudent pentru perioade istorice mai noi. Cercetarea evoluţiei arhitectonice a oraşelor este departe de a fi fost definitivată, aşa încât direcţii de lucru, mai fertile decât acelea ale planimetriei şi lotizărilor, sunt încă de împlinit. Oricum, prea puţin se modifică din certitudinea că oraşele Transilvaniei au apărut, de fapt, doar în secolul al XIV-lea. Adrian Andrei Rusu Engel Pál, Magyarország világi archontológiája. 1301-1457, I-II, História. MTA Történettudományi Intézete, Budapest, 1996, 565 +266 p. Autorul acestui volum este, la acestă oră, unul dintre cei mai reputaţi medievişti din Ungaria. Din laboratorul său, a ieşit la iveală unul dintre cele mai interesante şi performante volume care s-au văzut în ultima vreme. După o informaţie adunată cu trudă, din câteva zeci de mii de documente care acoperă intervalul dintre instalarea Angevinilor şi urcarea pe tron a lui Matia I Corvinul, sprijinit copios de facilităţile computerului, Engel Pál nu ne scrie o nouă istorie a Regatului Ungariei, ci ne oferă toate "stafurile" administraţiei civile, de la curtea regală şi până la provincie. Ca să fim mai precişi, sunt înfăţişaţi în liste, baronii (palatinul, judele ţării, voievodul Transilvaniei, banul Slavoniei,
