Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1997 (1. évfolyam, 1-2. szám)
Recenzii
Recenzii 157 piardă vreodată esenţa sa românească. Lucrarea dovedeşte că această trăire a identităţii prin alteritate a fost până la urmă benefică, fortificând cocietatea locală. Ortodoxia s-a confruntat cu catolicismul şi cu calvinismul. Stilul arhitectonic local de sorginte bizantină sa calchiat şi pe modele occidentale, cnezii s-au înnobilat în mare măsură şi au purtat nume cu dublă rezonanţă, preoţii au scris în slavonă, dar şi în latină, sau maghiară şi română. Despre toate acestea vorbeşte cu multă ştiinţă autorul şi atrage atenţia, uneori direct, cu înverşunare, alteori printre rânduri că “istoria unică şi unitară”, predicată de unii altă dată, era de domeniul mitului şi al “comenzii sociale”. Este evident că regimul comunist impusese, mai ales în anumite perioade o viziune artificială asupra trecutului, inclusiv a celui medieval şi exagerase idea unităţii cu orice preţ. Fireşte, aceste exagerări erau vizibile şi sunau a slogan, având pentru unii rezultat invers decât cel dorit de iniţiatori. Dl. Rusu demonstrează prin această cercetare pertinentă că analiza corectă a tuturor aspectelor, de la adaptarea cnezimii române la modelul adus de statul ungar până la primirea calvinismului de către unii haţegani, de la repudierea unor clişee, până la lansarea unor îndrăzneţe ipoteze, nu face decât să sublinieze perenitatea civilaţiei româneşti în Haţeg, din finalul etnogenezei până la 1700, când domnia sa îşi încheie investigaţiile. Lecţia lucrării este că identitatea şi perenitatea românilor nu au nevoie de exagerări pentru a fi evidenţiate, că ele ies la iveală de la sine, prin cercetări profesionale şi oneste. Natural, între ipotezele şi interpretările autorului - cum singur mărturiseşte — rămân unele care pretind confirmare, cercetări în plus, discuţii cu alţi specialişti, ceea ce este benefic pentru continuarea investigaţiei. Ne gândim la aspecte ca: raportul dintre arhitectura de lemn şi cea de piatră sau zid, momentul reluării construcţiilor religioase de piatră în evul mediu, caracterul diplomelor regale din 1366 - dintre care una este în mod cert privilegiu “mare” sau solemn şi se referă la întreaga Transilvanie, raportul dintre confesiune, calitatea de nobil şi cea de demnitar sau slujbaş în statul ungar, calitatea de “regnicolari” a românilor medievali, conceptul de “oportunism” politic, social sau religios cu trimitere la elita haţegană şi nu numai etc. Oricât de complex am trata lucrurile şi oricât de mult ne-am feri de clişeele din trecut, studiul realităţii “aşa cum a fost” - cât este el omeneşte posibil - conduce la o concluzie susţinută deplin de lucrarea de faţă: “modelul haţegan” din perspectiva globalităţii este comparabil cu cel bănăţean şi maramureşean şi se încadrează în modelul românesc transilvănean, care, la rândul său, dincolo de statutul elitelor, este parte a modelului medieval românesc în ansamblu. Numai prin astfel de cercetări monografice regionale se poate însă reconstitui corect întregul şi, pentru reuşita unei astfel de tentative, studiile parţiale, pe zone istorice şi perioade distincte trebuie continuate şi încurajate în primul rând. Dl Rusu convinge în acest sens, printr-o lucrare alertă, scrisă atractiv, chiar şi pentru nespecialist, o lucrare în care datul sec al izvorului capătă viaţă şi în care ies deplin la lumină virtuţile arheologiei medievale pentru reconstituirea unor epoci. Nume consacrat de-acum cu mare succes în istoriografia românească, A.A. Rusu a beneficiat şi de concursul generos al Editurii Muzeului Sătmărean, căreia i se cuvin mulţumiri şi urări de a continua mecenatul început atât de promiţător pentru medievistică în 1997. Ioan-Aurel Pop
