Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1997 (1. évfolyam, 1-2. szám)
Recenzii
152 Recenzii mai rodnic colecţionar de izvoare din perioada colecţiilor manuscrise din întreaga ştiinţă istorică maghiară (p. 47). Autorul a acordat atenţie şi cercetării româneşti a izvoarelor istorice în perioada colecţiilor manuscrise, pe care o consideră “un eveniment important” (p. 47), fiind prezentate cu obiectivitate premisele. Este notabil că include activitatea lui Gheorghe Şincai alături de cea a marilor colecţionari de documente din Transilvania. Publicaţiile de diplomatare până la 1918 sunt prezentate după aceeaşi structură: cronologică şi etnică. Se subliniază că cele trei popoare din Transilvania au pornit separat la editarea izvoarelor, fiecare identificând istoria cu propriul trecut. Amestecarea criteriilor ştiinţifice cu punctul de vedere al politicului, precum şi lipsa reconcilierii pot fi învinuite pentru disproporţiile care se observă în editarea bazei documentare a istoriei Transilvaniei în ultimul secol şi jumătate - “stare dăinuind şi astăzi” (p. 49). Critic şi pertinent, sunt prezentate contribuţiile româneşti de după 1918. Lipsa oricărei publicaţii serioase de documente în perioada interbelică dovedeşte că istoriografia română a arătat un interes mai redus ca înainte faţă de fructificarea ştiinţifică a materialul arhivistic transilvan. Colecţia începută în 1951 - DIR, apoi DRH (din 1977), seria C, care conţine documente transilvănene a preluat in majoritate din materialul publicaţiilor anterioare. Procedeul de editare a primelor 6 volume, care cuprind doar traducerile româneşti, cu unele excepţii (cele inedite şi cele care au fost considerate importante pentru istoria românilor au fost editate şi în latineşte) reprezintă ceva neobişnuit şi un regres faţă de practica românească anterioară. Autorul are perfectă dreptate, însă uită să menţioneze că acest procedeu a fost impus de autorităţile comuniste (deşi domnia sa cunoştea bine chestiunea fiind direct implicat în editarea volumelor respective). Reală este aprecierea autorului faţă de adunarea incompletă a documentelor inedite în colecţia respectivă. Totodată, subscriem (cum dealtfel o fac, cel puţin verbal, cea mai mare parte a medieviştilor transilvăneni) la evaluarea volumelor din DRH: “Este însă regretabil că apariţia volumelor acestui instrument de lucru util şi indispensabil este tărăgănată, cu intervale mari, iar jumătate din spaţiul lor grafic este consumat de traducerea integrală a textelor. Având în vedere numărul mare al diplomelor transilvane inedite, cu acest mod de editare se prelungeşte imprevizibil de mult documentarea cuvenită a cercetării evului mediu transilvan” (p. 55). Prezentarea publicaţiilor maghiare de documente de după 1918 conţine şi unele afirmaţii care se cer comentate. Se susţine că începând cu acel an documentele transilvănene ce se păstrează în România au devenit inaccesibile pentru cercetătorii maghiari. Deşi contribuţiile lor modeste la medievistica transilvăneană “demonstrează însă şi in aceste împrejurări că ei doresc să participe la cercetarea Transilvaniei, întrucât altfel nu pot promova istoria ţării lor”(p. 56)! Sunt aduse ca dovezi volumul VIII din Székely oklevéltár publicat de Barabás Samu în 1934 la Budapesta şi ediţia întocmită de Fekete Nagy Antal şi Makkai László din diplomele despre românii din Ungaria dinainte de 1400 (Documenta históriám Valachorum in Hungária illustrantia, Budapest, 1941). Ultimul argument nu este viabil dacă ţinem cont de mobilul politic care a generat apariţia volumului respectiv!!! Studiul introductiv este încheiat cu un titlu sugestiv:”Ca/ea viitorului”. Pe baza experienţei acumulate, incontestabilă dealtfel, autorul propune un adevărat plan de editare a documentelor Transilvaniei până la 1542. Doar “corelarea conştientă a publicării în regeşte cu tehnica modernă de reproducere” este calea ideală de editare a diplomelor (p. 58). După această concepţie se intenţionează realizarea seriei începute de prezentul volum.
