Ciubotă, Viorel (szerk.): Patrimoniu multietnic (Satu Mare, 2009)

regiuni, Ţara Oaşului şi sudul Ugocei, ea a fost întotdeauna majoritar românească, cu excepţia câtorva localităţi în care exista şi populaţie “de alt neam”: Oraşu Nou, Remetea, Vama, Dobolţ, Halmeu, Turulung - maghiari; Cămârzana, Negreşti, Halmeu, Batarci, Tarna Mare, Turţ - evrei, Tarna Mare, Cidreag, Halmeu, Porumbeşti, Turulung - ruşi şi ruteni. Un număr important de şvabi romano-catolici a fost colonizat în anul 1745 la Turulung, locuitori de origine germană aşezându-se la Tarna Mare (1772) şi la Batarci (1911).

Dacă din punct de vedere administrativ Ugocea a fost despărţită teritorial de Oaş, nu acelaşi lucru se poate spune despre cultura materială şi spirituală ce şi-a dovedit unitatea în această “terra”, această “ţară” inconfundabilă care a fascinat prin arhaismul său, prin unicitatea portului popular, a dansului, a ţâpuriturilor, plămădite toate cu vitalitatea şi dârzenia oamenilor numiţi simplu oşeni. Un apelativ identitar, transmis celorlalţi cu mândria propriei apartenenţe: “oşenia nu o lăs, de m-or ţâne cu ovăz”.

Demnitatea acestor oameni, venită din timpurile în care dreptatea era consfinţită de “sfatul bătrânilor”, brăzdată pe chipuri ridate de tumultul

8

vieţii, a făcut ca oşenii să fie apreciaţi şi respectaţi, chiar dacă, în clipe de învolburare sufletească, deveneau violenţi la mânie:

“oşenia nu-i ocară/ irima-i di foc şi pară/ de-o aprinzi arde o ţară!”.

Poate tocmai această fire aparent dură і-a făcut să reziste într-o regiune multe secole închisă şi izolată, dar care tocmai prin conservatorismul său a păstrat formele esenţiale de manifestare a identităţii: limba, obiceiurile, folclorul, portul popular.

Pentru cercetările etnografice, Oaşul a fost mult

Dansatori - Ugocea Танцюристи -Угоча Táncosok Ugocsából Dancers from Ugocea