Albinetz, Constantin et al.: Catalogul expoziţiei Drumul Sării (Satu Mare, 2018)

4. Căile nature de legătură între zonele bogate şi cele lipsite de sare la graniţa nordică a Transilvaniei

a fost aprovizionarea cu acest mineral a zonelor adiacente din Câmpia Transilvaniei şi Depresiunea Lăpuşului, precum şi a unor zone mai îndepărtate, aflate în vestul Podişului Someşan, Câmpia Someşului şi nordul Câmpiei Pannonice. Evident, această este o ipoteză care necesită încă multe cercetări şi argumente noi.

în ceea ce priveşte exploatarea sării din Transilvania în cea de-a doua epocă a fierului, mai exact între anii 400 şi 180 î. Hr., urmele directe ale acesteia sunt documentate deocamdată doar la Băile Figa. Prezenţa în acest context a unei mine bine amenajate şi a unei scări lungi de peste 5 m, arată fără tăgadă o exploatare minieră a sării. Este interesant de remarcat prezenţa în acest context a unui număr considerabil de fragmente ceramice de factura dacică şi absenţa oricăror elemente de factura celtică. Acest fapt este cu atât mai important cu cât în perioada respectivă, conform opiniei predominante, Bazinul Someşului Mare a fost stăpânit de celţi.

5.2. Exploatarea sării în Dacia Romană

Radu Zăgreanu (CMBN)

Dacă privim harta Imperiului Roman putem observa cu uşurinţă faptul că romanii par a-şi fi concentrat infrastructura, astfel încât aceasta să fie mereu legată de apropierea de sursele de sare. Chiar şi portul Romei, Ostia a fost plasat într-un punct, gura de vărsare a Tibrului, recunoscut pentru resursele de sare pe care le oferea de-a lungul zonelor de coastă, unde se formau „ ochiuri” de sare (bazine), care erau pline

cu saramură la fiecare maree. Unul dintre cele mai vechi şi mai renumite dramuri, ce lega Roma de restul Italiei, a fost Via Salaria (Dramul sării), ce începea de la Porta Salaria şi ajungea până la Castrum Truentinum, la Marea Adriatică, parcurgând o distanţă de 242 km. Acesta unea două zone salifere importante ale peninsulei italice, cea din zona Campus Salinarum şi exploatările de pe malurile Adriaticii20.

Odată ce nivelul mării din Marea Mediterană a crescut, bazinele de sare din Ostia s-au inundat şi întro perioadă scurtă, au încetat să mai producă sare. Astfel că noi porturi devin pioni importanţi ai comerţului cu sare: la Leptis Magna, este construit un port poligonal în timpul lui Traian pentru a face faţă comerţului cu sare din nordul Africii; este amenajat portul din Efes, cel care aduce sarea din zona lacului sărat de la Tatta (lacul Tuz Golii), portul Halicamas, Milet sau Caesaria.

Plinius cel Bătrân este autorul antic care ne oferă cele mai importante imformaţii privind exploatarea sării în lumea romană cu informaţii despre: identificarea resurselor naturale, modul de extracţie, prelucrarea şi utilizarea acesteia în diferite ipostaze de la alimentaţie la efectele terapeutice ale acesteia21. Acesta menţionează două tipuri de sare: sal nativus - lacuri de apă sărată, izvoare sărate, mlaştini sărate, roca nativă; şi sal fasticius - cea obţinută prin procedeul de desalinizare a apelor sărate. Tehnicele de exploatare amintite sunt: obţinerea sării din apele sărate; revărsarea apei prin conducte în saline pentru obţinerea saramurii care era ulterior supusă evaporării; preluarea apei marine în bazine; folosirea lemnului prin revărsarea apei sărate peste lernende care ard;

28