Porumbăcean, Claudiu (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 35/2. Volum aniversar 1969-2019 (2019)

Istorie

Subiectul pe care îl vom dezbate în articolul de faţă se referă la atitudinea românilor sătmăreni faţă de încercările de maghiarizare a autorităţilor şi trebuie privit în contextul mai general al situaţiei minorităţilor naţionale din cadrul regatului maghiar în cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi mai ales după încheierea pactului dualist austro-ungar din anul 1867'.

După cum afirmă unul dintre cei mai obiectivi istorici maghiari contemporani: „Pactul dualist, care a adus pacea între suveran şi nobilimea mare şi mijlocie - în detrimentul slavilor de sud, al slovacilor şi al românilor - a dat cale liberă acestei orbiri şi acestor excese, situaţie care a determinat instalarea, la nivelul clasei conducătoare din Ungaria, a unei clase politice induse de ideea de bază a unităţii statale, formulată de Kossuth încă din 1848 şi de Deák în 1867: în Ungaria există naţionalităţi, dar numai o naţiune”2.

Trei sunt pilonii principali ai compromisului din 1867, operă a marelui bărbat de stat liberal Deák Ferenc (1803-1876)3: unirea Transilvaniei cu Ungaria, compromisul croat şi legea naţionalităţilor (Legea CXLIV din 1868). Deák era şi el adeptul maghiarizării diferitelor naţionalităţi ale regatului, dar continuând linia moderată a lui Széchenyi István (1791-1860)4, credea că o politică moderată şi concesiile vor impune cultura maghiară pe care el o credea superioară faţă de cele ale naţionalităţilor, mai ales prin forţa sa morală şi o superioritate înnăscută. Legea care garanta egalitatea în drepturi a naţionalităţilor a fost citată ca o dovadă fără pereche a toleranţei rasiale a Regatului Ungariei. însă, după cum remarca Seton Watson, legea suferea de „un viciu esenţial - acela de a rămâne de la început literă moartă”5.

Pentru subiectul nostru pe noi ne interesează punctul 5, paragraful 17, în care se vorbea despre educaţie: „Fiind ştiut că instrucţia publică, din punctul de vedere al culturii şi a binelui general, este una dintre misiunile cele mai înalte ale statului, acesta este obligat de a asigura tuturor cetăţenilor, oricărei naţionalităţi care forma o proporţie suficient de importantă, posibilitatea de a obţine în vecinătatea lor instrucţie în limba maternă până la începutul învăţământului superior”6.

Articolul de lege XXXVIII din 1868 în 148 de paragrafe stabileşte şi reglementează învăţământul şcolar în şcolile populare. Cel mai important paragraf este acela în care se stabilea că dreptul de a înfiinţa şcoli îl are nu numai statul ci, şi toate confesiunile religioase, comunele politice, chiar şi persoanele private, consorţii, societăţi, iar limba de predare o va stabili iniţiatorul. Se puteau înfiinţa şcoli elementare şi superioare populare, şcoli civile şi şcoli normale (preparandii care pregăteau învăţători)7.

„Bună şi folositoare ar fi fost această lege spune G. Bariţiu aşa precum fusese ea redactată sub ministrul Oetves8, după modelele împrumutate din alte state. însă după moartea acelui ministru au şi început a o modifica şi schimonosi, până când, prin altă lege, din 1879 o sacrificară în mare parte scopului maghiarizării popoarelor cu manifestă delăturare a multor cunoştinţe absolut necesare în viaţa omenească”9.

1 Bibliografia despre acest subiect este atât de vastă încât vom cita doar ultima sinteză monumentală apărută la Academia Română: Istoria Românilor Constituirea României Moderne (1821-1878), voi. VII, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pp. 748-780.

2 Paul Lendvai, Ungurii, ed. a IlI-a, Ed. Humanitás, Bucureşti, 2013, p. 315.

3 Akadémiai Kislexikon, I, Akadémiai Kiadó, Budapest, 1989, p. 403.

4 Ibidem, p. 63.

5 Robert William Seton-Watson, Histoire des Roumains de /’époque romaine a l’achevement de l'unité, (Istoria Românilor din epoca romană la realizarea unităţii), Les Presses Universitaires de France, Paris, 1937, p. 443.

6 Ibidem, p. 445.

7 George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe 200 de ani în urmă, voi. III, ed. a Il-a, Braşov, 1915, p. 494.

8 Eötvös József, baron (1813-1871), scriitor, publicist, politician, unul dintre ideologii mişcării centraliste pentru reforme. Cf. Akádemiei Kislexikon, I, p. 499.

9 Ibidem.

Românii sătmăreni în apărarea liceului românesc de la Beiuş

40