Porumbăcean, Claudiu (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 34/2. (2018)

Mesajul Acad. Prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop

Distinse oficialităţi,> '

Onorată asistenţă,

Salutăm iniţiativa Consiliului Judeţean Satu Mare prin Muzeul Judeţean de a organiza o manifestare ştiinţifică de prestigiu („1918 - SFÂRŞIT ŞI ÎNCEPUT DE DRUM. TRANSFORMĂRI GEOPOLITICE ÎN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE EST”) şi ne bucură faptul că acestei iniţiative s-au alăturat numeroase universităţi, muzee şi institute de cercetare ale Academiei Române. Aceasta demonstrează nu numai actualitatea tematicii ci şi responsabilitatea atâtor instituţii de a aborda într-o manieră ştiinţifică, printr-un dialog academic, probleme uneori sensibile în istoriografiile popoarelor din Europa Centrală şi de Sud-Est.

Unirile Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România în cursul anului 1918 au reprezentat un proces firesc, precum la italieni, germani ş.a. care în epoca modernă au reuşit să îşi realizeze unitatea naţional-statală. Transilvania cu provinciile adiacente reprezintă cam 40% din teritoriul şi populaţia României actuale. România de la începutul secolului al XX-lea (137 000 km pătraţi) a luptat între anii 1916-1918 în Războiul cel Mare pentru întregirea Neamului, dar ceilalţi români (mai mult de jumătate din câţi erau ei atunci) au luptat între 1914 şi 1918. Cu alte cuvinte, mai mult de jumătate dintre toţi românii s-au angajat în luptă - sub o formă sau alta - fără să fie întrebaţi, odată cu imperiile în care se aflau cuprinşi, încă de la începutul războiului. Este vorba despre românii din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. România s-a gândit mereu la aceşti români şi a negociat cu marile puteri soarta lor. Paradoxul era că intrarea României în război - de neevitat la un moment dat - ducea la renunţări dureroase indiferent de opţiune: alăturarea la Antanta (Franţa, Anglia, Rusia) însemna abandonarea Basarabiei, iar alăturarea la Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria) marca abandonarea Transilvaniei şi Bucovinei. Până la urmă, Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile încât aproape nimic nu a fost pierdut, încât românii au ajuns să trăiască în anul 1918 „ora lor astrală”, împărtăşindu-se din ambrozia şi nectarul celor aleşi. Dar, dincolo de orice comentariu, intrarea României în luptă în 1916 a fost inevitabilă, iar decizia regelui Ferdinand şi insistenţa primului-ministru Ion I. C. Brătianu au fost judicioase, absolut necesare.

Ziua de 1 Decembrie nu celebrează doar unirea Transilvaniei cu România - cum se mai pretinde câteodată în mod grăbit - ci chiar formarea României întregite, în urma tuturor actelor din 1918. De la 137 000 km pătraţi, România a ajuns la 296 000 de km pătraţi. Cine cu cine s-a unit? România mică s-a unit cu celelalte Românii ca să formeze România deplină. Unirea s-a făcut prin conştientizarea popoarelor, în măsura în care s-a putut. Marea parte a românilor au dorit unirea, fiindcă ei fost educaţi în acest sens de către elitele intelectuale, politice şi religioase. Marele merit al românilor a fost acela că au avut o elită responsabilă, conştientă de rolul său, activă şi viguroasă. S-a spus şi s-a scris recent - fără noimă - că românii ardeleni ar fi fost fascinaţi de „superioritatea” culturii stăpânitorilor seculari şi că nu ar fi vrut unirea cu România balcanică şi înapoiată. Totuşi, stăpânirea străină era mai amară decât pelinul, iar visul şi speranţa veneau din forţa poporului român şi din dorinţa de unire cu România.

De altminteri, nu numai românii gândeau aşa în acei ani. Actele de voinţă populară din 1918 au fost în conformitate cu interesele popoarelor ceh, croat, polonez, român, sârb, slovac, sloven etc., fiind primite cu simpatie de către aceste popoare. Datorită mentalităţii de popoare