Porumbăcean, Claudiu (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 32/2. (2016)
Restaurare - Conservare
Cristina Oana Busuioc Icoanele au o structură stratigrafică, la care se întâlneşte, de cele mai multe ori, o succesiune standard de straturi suprapuse: • Suportul; • Grundul cu pânză maruflată; • Stratul pictural unistratificat sau multistratificat; • Stratul de protecţie (verniul). Această structură stratificată, formată din materiale cu structuri chimice şi proprietăţi fizico-mecanice diferite, are de la bun început o predispoziţie la clivare, cojire, fisurare şi măcinare. Cauzele sunt determinate, în special, de indicii de dilatare şi contracţie inegali ai straturilor structurale, în unele situaţii pot să apară, însă, şi fenomene de interacţiune chimică, în urma cărora unele din straturile componente să aibă de suferit. Lemnul face parte din categoria suporturilor dure, tăiate, cioplite, fasonate. Este unul dintre materialele foarte des întâlnite ca suport pentru pictură, mai ales în iconografia creştină, dar şi în confecţionarea diverselor elemente constructive de patrimoniu cultural (icoane statice şi mobile, diverse ancadramente decorative, strane, sfeşnice etc.) Principala susceptibilitate etiopatogenă a lemnului este dată de caracterul absorbant, care permite reţinerea şi conducerea apei urmată de efecte secundare fizice, chimice şi biotice. Este puţin stabil la lumină, la acţiunea agenţilor atmosferici şi, mai ales, la atacul microorganismelor. La unele suporturi dure apar însă şi alte forme de degradare, cum ar fi cariile în cazul lemnului. Nu toate esenţele de lemn care se găsesc în natură sunt bune pentru a servi ca suport picturilor, iar odată găsit acel tip de lemn de care avem nevoie trebuie să-l prelucrăm ţinând cont de anumiţi factori esenţiali durabilităţii lui peste veacuri. Iconografia românească utilizează în confecţionarea hiaturilor cu precădere lemnul de tei, plop, brad şi cireş, mai puţin fagul, arţarul, carpenul şi stejarul. Ultimele, alături de ulm, frasin, paltin, măr, păr, salcâm, nuc şi corn, formează esenţele tari utilizate mai des în confecţionarea ancadramentelor florale, stranelor şi a altor obiecte. Grundul la pictură este, de obicei, un strat distinct, format din materiale inerte numite şi substanţe de umplutură, amestecate cu un liant potrivit. Rolul grundului este acela de a sigura o suprafaţă de pictură la netezimea şi consistenţa dorită, cu o capacitate bună de priză a stratului sau a straturilor picturale. Procesele etiopatogene care îşi au începutul în stratul de grund sunt determinate, cel mai adesea, de natura sau de dozarea incorectă a liantului. Ca urmare, grundul poate să fie, uneori, fie prea puţin absorbant, fie excesiv de absorbant, fie prea rigid, fie prea elastic, fie insuficent încleiat etc. Există şi situaţii în care grundul poate să aibă o sensibilitate chimică specială, determinată de natura substanţelor de umplutură. Arhanghelul Mihail, icoană, 1758, Nechita Zugravul 351
