Porumbăcean, Claudiu (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 32/2. (2016)

Istorie

Ioniţă G. Andron. Amintiri din timpul ocupaţiei...

Acesta a fost momentul decisiv, care, odată trăit, şi hotărârea a fost luată definitiv, de a rămâne alături de răcşeni, alături de oşeni, împărtăşind soarta care ne va fi dată.

*

După trecerea a mai bine de 40 de ani de când dreptatea românească - dobândită din nou cu atâta vărsare de sânge - a sfărâmat cel mai odios dictat cunoscut de istorie, impus României la Viena, la 30 august 1940, de către puterile Axei Roma-Berlin, îmi vin în minte câteva trăiri de-ale mele din acea perioadă, pe care aş dori să le aştern pe hârtie.

O fac cu strângere de inimă, şi dacă aş întrezări fie chiar şi o umbră de răzbunare din partea acelora care eventual ar citi aceste rânduri - împotriva maghiarilor - le-aş arde de pe acum. Le scriu numai şi numai pentru a nu se uita, încadrându-mă în vechea vorbă a neamului meu, că „Românul iartă, dar nu uită”, venindu-mi în minte cuvintele marelui nostru şi totodată unul dintre titanii umanismului românesc, Nicolae Iorga, care, în acel crud şi dureros septembrie 1940, în zilele imediat următoare ocupării Ardealului de Nord, când încă sângele martirilor nu se răcise, când încă fumegau locaşurile de închinare şi gospodăriile incendiate de către „cuceritori”, scria în finalul unui articol:

„Statul Român va face ce crede. Din partea noastă nu avem decât un sfat, a nu se clinti un fir de păr din capul unui cetăţean maghiar al României. E cea mai teribilă pedeapsă ce putem da chinuitorilor şi asasinilor”.

Citind recenta lucrare „Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României, septembrie 1940 - octombrie 1944”, Editura Politică, Bucureşti 1985, în capitolul III: „Maltratări şi crime comise de trupele şi organizaţiile teroriste hothyste pe teritoriul cotropit din nord-vestul României”, nu am găsit nici cea mai vagă amintire despre atacul dezlănţuit de către studenţimea maghiară din Cluj - poate şi din alte oraşe ale Ungariei, ca de exemplu cei din Debreţin - sprijiniţi de poliţie, împotriva seminarului Academiei de Teologie Română Unită din Cluj.

Deoarece în perioada II .1941 - III. 1944, şi subsemnatul am fost unul dintre studenţii acestei academii, voi aminti câteva cazuri la care am luat direct parte.

*

înainte de a trece la evenimentele la care am luat parte la Cluj, ţin să amintesc câteva cazuri întâmplate părinţilor mei, care erau pe atunci în satul Racşa din Ţara Oaşului, tata paroh protopop - onorariu, mama învăţătoare, director de şcoală primară, titulară, definitivă, cu toate gradaţiile.

Mama a continuat să predea în limba română. A fost schimbată din funcţie de către un învăţător tinerel, venit din „Anya orszăsg”- patria mamă, cu numele Lábos Menyhet. Acesta, deşi părea un tânăr nevinovat, nu s-a sfiit să-i impună mamei să nu mai redea în limba română.

Mama i-a citit articolul din Constituţia statului maghiar prin care se garanta în şcoli limba naţionalităţilor conlocuitoare, la care directorul i-a ripostat:- „Să fim serioşi. Constituţia este pentru propagandă externă, dar noi avem instrucţiunile noastre pe care le aplicăm”.

214