Porumbăcean, Claudiu et al. (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 31/2. (2015)

Istorie

o argumentaţie inversă, Engel Pál explică întârzierea cu care Sigismund ajunge la Buda după evenimentele militare din acel an (la 11 ianuarie) printr-o deviere a traseului armatei în vederea recuceririi cetăţii Galambóc45. Documentul în favoarea lui Perényi precizează că, în momentul atacului, turcii se aflau în retragere, iar Petru însoţit de familiari a reuşit să recupereze prada de război. A fost şi de data aceasta rănit de o săgeată care i-a intrat prin urechea stângă şi i-a ieşit prin gât46.

în ceea ce priveşte perioada următoare, informaţiile din documentul datat în 13 iulie 1411 trebuiesc completate cu cel mai tâziu. Anul următor, 1391, a adus cu sine o contraofensivă turcească care a vizat în primul rând zona Timişoarei şi districtul Érsomlyó. Efectivele s-au împărţit în două: o parte mai mică Ta însoţit pe rege în Bosnia, într-o campanie care s-a transformat în tratative diplomatice, iar grosul armatei a luptat sub conducerea lui Nicolae Perényi şi, probabil, a lui Ladislau Saroi pentru eliberarea districtului Érsomlyó47. Chiar dacă era unul dintre membrii aulei regale, Petru Perényi nu şi-a însoţit suveranul în Bosnia. în schimb, a continuat să facă parte din armata banului de Severin, fiind recompensat printr-o donaţie consistentă prin intermedierea rudei sale, în 30 noiembrie 139148.

1392 aduce cu sine sfârşitul carierei lui Nicolae Perényi ca baron al părţilor sudice. Districtul Érsomlyó este pierdut încă din primele luni ale anului, iar Nicolae alege să se retragă înspre locurile de origine. Cere regelui, în schimbul districtului Érsomlyó, domenii cu un potenţial viticol important în comitatul Abaúj, dar nu mai beneficiază de demnităţi la curtea regală49. Probabil acesta este momentul în care drumurile celor doi Perényi se despart. Singurul moment în care itinerariul lui Petru se va suprapune din nou cu cel al lui Nicolae este bătălia de la Nicopole, de altfel evenimentul care pune capăt vieţii acestuia din urmă.

în strânsă legătură cu evenimentele de la Nicopole, campaniile maghiaro-române în Ţara Românească au reprezentat la rândul lor momente importante ale cruciadei târzii. Domnitorul de atunci al Munteniei, Mircea cel Bătrân, încercase să găsească alianţe potrivite între ţările mai puternice din zonă, pentru a stăvili pericolul turcesc care se apropia ameninţător dinspre sud. Iniţial încearcă un tratat cu Polonia, însă, înlăturat de la tron în urma unei lupte interne pentru putere, găseşte sprijin în regatul Ungariei. Interesat acum mai degrabă în redobândirea tronului, Mircea semnează la 7 martie 1395 un tratat de vasalitate cu regele Sigismund50. Aflat în pregătirea cruciadei antiotomane, acesta începe să vadă în controlarea voievodatului dunărean o parte importantă a strategiei anti-otomane. Ca rezultat al tratatului are loc în vara lui 1395 prima incursiune a armatei maghiare în Ţara Românească, care pătrunde până la Dunăre, împinge contingentele turceşti aflate în sprijinul „uzurpatorului” Vlad spre sud şi iese victorioasă din bătălia de la Turnu Măgurele51. Reînscăunarea lui Mircea a fost însă doar temporară. Acesta s-a întors în Transilvania în anul următor, şi a apelat din nou la sprijinul Ungariei. S-a alăturat cu armata sa cruciaţilor care se îndreptau spre Bulgaria, şi a obţinut sprijin regal pentru o nouă ofensivă militară în propria ţară. în afara trupelor lui Mircea, campania a avut drept bază umană efectivele militare conduse de voievodul Transilvaniei Stibor Stiborici, dislocate din grosul armatei care se îndrepta spre Nicopole, şi care au obţinut într-adevăr încă o victorie în vara lui

Petru Perényi, „primum inter ceteros nostros regnicolas”...

45 Argumentul principal este tocmai această informaţie prezentă doar în documentul de donaţie adresat lui Petru Perényi; Engel Pál, A török-magyar háborúk..., p. 22.

46 Perényi, doc. 329.

47 Engel Pál, A török-magyar háborúk..., p. 23-24.

48 Perényi, doc. 162.

49 Mályusz Elemér, Zsigmond király uralma..., p. 32.

50 Ştefan Pascu, Ion Ionaşcu, Constantin Cihodaru, Gheorghe Georgescu-Buzău, Istoria medie a României: Sec. al X-lea - sfârşitul sec. al. XVI-lea, voi. I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966 (în continuare, Istoria medie...), p. 169.

51 Ibidem.

17