Porumbăcean, Claudiu et al. (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 29/2. (2013)

Etnografie

Mihai N. Filip - 80 de ani, Vasile V. Flutur - 84 de ani potrivit legendelor auzite de la moşii lor. Tot ei afirmă că în anii 60, sec. XX s-au ocupat direct de organizarea melioraţiei în Corduceşd, Grueţa, Subgrueţa, acolo au fost găsite fundamente (mururi) de case, a fost găsită şi fântâna (puţul) satului. Mulţi oameni povestesc că satul „Subgrueţa” a avut o fântână comună, tot d-lor afirmă că săpând tranşeele, tractoarele scoteau rădăcini seculare de stejar, ceea ce ne arată că legendele fac parte din istoria adevărată a comunei.

Apşa de Jos apare consemnată pentru prima dată în documentele regale la 25 noiembrie 1387 în „Diplomele maramureşene din secolul XIV si XV” de Ion Mihály de Apşa. Diploma 52 ne arată că „Regele Sigismund confereşte, sub titlul de donaţiune noua lui loan Românul, fiul lui Dragumir şi nepotul după soră lui Bale şi Drag, moşiile Iza şi Apşa de Jos, pentru serviciile sale şi pentru moartea tatălui său Dragumir căzut sub Vidin, şi fratele său Tatomir, căzut sub Belţiu”4.

La 1893 Apşa de Jos era încadrată în districtul protopopesc al Sighetului cu două parohii cu 1898 de suflete, toţi români5.

Biserica a fost factorul catalizator al vieţii spirituale pe diverse planuri în viaţa poporului. La Apşa de Jos existau două biserci de lemn, una ridicată la 1561 şi a doua 1776, prima a fost rezidită la 1561, după ce a fost distrusă biserica construită de voievodul Bale6.

In ceea ce priveşte construirea bisericii de la 1561, la Apşa de Jos există o legendă care a fost transmisă din generaţie în generaţie.

„Satul Apşa de Jos era aşezat în partea locului numit „Subgrueţa” şi a fost vorba de reconstruirea bisericii din sat, o parte a populaţiei în frunte cu familia Moholiţanul dorea să fie construită în locul numit „Moholiţă”, dar pe „Moholiţa” era multe case, care era şi casa familiei Moholiţanu - o familie cu bărbaţi foarte puternici şi duri; o parte a populaţiei din sat dorea ca biserica să fie construită pe locul vechi. Oamenii, ziua trăgeau lemnul de construcţie cu 6 boi şi îl ridicau la locul vechi, iar noaptea Moholiţanu îl dădea jos, aşa s-a petrecut de câteva ori la rând şi până la urmă oamenii din sat i-au promis că dacă se învoieşte el, adică Moholiţanu, va rămâne ctitor pe veci al bisercii din sat şi în veci va fi pomenit la slujbele petrecute în biserică”.7

Această biserică a rămas până în zilele noastre pe dealul din Apşa de Jos, la baza căruia s-a ridicat noua biserică ortodoxă. Biserica de lemn are hramul Sfântul Nicolae. In perioada comunismului biserica a fost închisă, părăsită, putând fi vizitată doar din exterior ca monument de arhitectură populară. In anul 2002, pentru a reîncepe refolosirea bisericii a fost numit un preţ greco-catolic din Maramureş (România), Pituleac Gheorghe, născut în Valea Vişeului, comuna Bistra, absolvent al Facultăţii de teologie din Livov, sfinţit în 1996 de episcopul de Baia Mare, Şiştdan loan. De acelaşi episcop a fost sfinţit şi preotul greco-catolic Tuţuraş Daniel, născut în Necopoi, judeţul Satu Mare, absolvent al Facultăţii de teologie din Polonia, care de 6 ani slujeşte la biserica de lemn din Apşa de Jos.

Biserica de lemn este construită în vârful dealului pe o fundaţie de piatră spartă şi de râu, peste care sunt aşezate tălpile groase cioplite din lemn de gorun. Peste această talpă, care formează

0 centură masivă întregii construcţii, s-au clădit pereţii din bârne cioplite cu barda şi îmbinate la colţuri în cheotori. Acoperişul ascuţit este învelit cu şindrilă (draniţă) cu o streşină în două rânduri din care se înalţă turnul zvelt al clopotniţei, prevăzut cu un balcon deschis cu patru turnuleţe, în centrul căreia se află turnul ascuţit, caracteristic bisericilor maramureşene. (Pl. 1)

La intrarea pe uliţă, care se termină într-o potecă şerpuitoare până la biserica de lemn, se află o veche casă maramureşeană de lemn.

Vechimea acestei case este de aproximativ 200 de ani. Ea a fost demontată şi adusă pentru reclădire în Apşa de Jos în anul 1890, din Maramureş. Primul proprietar al casei a fost

4 loan Mihály de Apşa, Diplomele maramureşene din secolele XIV-XV, Sighet, doc. 52.

5 loan M. Botoş, „Satele româneşti maramureşene din dreapta Tisei”, în Maramureş - vatra de istorie milenară - IV, Cluj- Napoca, 1998, p. 517.

6 Ibidem.

1 Informator: Vasile M. Marina, 1948, Apşa de Jos, 15. XII. 2001.

Arhitectura maramureşeană...

173