Virag, Paula et al. (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 28/2. (2012)
Cultură - Artă - Muzeologie
Icoane pe sticlă de Iernuţeni Din punct de vedere etnografic, în ţara noastră icoana pe sticlă s-a afirmat drept o categorie a artei populare, un gen practicat aproape exclusiv în Transilvania şi care trebuie pus în legătură cu unele influenţe venite din Europa Centrală, pe filiera Bavaria — Austria — Boemia, în cursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, precum şi cu meşteşugul ceramicii şi al sticlei, adus de habani din Boemia. Din punct de vedere tematic, icoana pe sticlă asociază uneori reprezentărilor religioase elemente laice legate de viaţa şi preocupările ţărăneşti, precum şi unele inspirate din folclorul local. Tehnica picturii pe sticlă se presupune a fi fost cunoscută încă din penultimul secol înaintea erei noastre, răspândirea ei mai largă fiind atestată de arta elenistică. Sticla folosită pentru pictat avea o dublă funcţiune: de suport şi de strat protector al picturii, datorită tehnicii specifice de lucru a icoanelor pe sticlă, şi anume aplicarea straturilor picturale în succesiune „inversă” sau în oglindă. Vechea sticlă produsă în manufacturi rudimentare (denumite „glăjării”) poseda, datorită suprafeţei sale ondulate, o licărire cristalină inegalabilă. începuturile picturii pe sticlă din Transilvania se încadrează cronologic în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, aparţinând atât ca tehnică, cât şi prin momentul apariţiei, fenomenului central - european. La românii din Transilvania, pictura pe sticlă s-a suprapus „pe un ancestral fond de creaţie populară, nealterată de nicio înrâurire urbană, pe o artă ţărănească de cea mai pură esenţă.”1 Transilvania este singurul teritoriu unde icoanele pe sticlă adoptă iconografia ortodoxă de provenienţă bizantină, aceasta reprezentând o poziţie aparte a icoanelor româneşti în marea familie a picturii pe sticlă central — europene, dovedind, încă o dată, indestructibila coeziune milenară care a existat între Transilvania şi Ţările Române, unde influenţa lumii bizantine era predominantă. în Transilvania au existat numeroase centre de iconari, adevărate şcoli, cu nume care au rămas în conştiinţa posterităţii, chiar dacă pictura de icoane impunea anonimatul. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor şi-a desfăşurat activitatea Popa Sandu, creatorul icoanelor pe sticlă de Iernuţeni şi iniţiatorul unui stil iconografic aparte. Acesta se pare că a fost iniţial dascăl, fiind hirotonisit preot abia mai târziu.1 2 Activitatea lui este completată şi de realizarea unor manuscrise prin copierea unor cărţi bisericeşti. Nu există certitudinea că toate icoanele de Iernuţeni sunt creaţia unui singur iconar, dar cu siguranţă toate icoanele realizate în această manieră au fost influenţate de creaţia lui Popa Sandu. Icoanele de Iernuţeni, controversate în ultima vreme tocmai datorită originii lor, par uşor de identificat la prima vedere datorită formatului mare şi a fundalului acoperit din abundenţă cu foiţă de aur, presărat, uneori, cu flori multicolore în formă stelară, cu o tematică oarecum restrânsă la chipurile redate îndeobşte în icoanele împărăteşti: Maica Domnului îndrumătoarea, Iisus Hristos, Sfântul Nicolae, Arhanghelul Mihail, Sfânta Treime. Un alt semn distinctiv este datarea lor în litere chirilice, uneori repetată şi în cifre arabe. Icoanele au fost pictate după izvod, tehnică demonstrată de asemănarea dintre imaginile aceluiaşi subiect. Compoziţiile icoanelor sunt centrale, monumentale, realizate printr-o distribuire echilibrată a suprafeţelor pictate pe întreaga întindere. Desenul ferm, trasat cu linii subţiri şi uniforme, de grosime aproape egală, realizat exclusiv în linii curbe, şerpuitoare, sigur şi precis, este alert, plin de vervă, expresiv şi spiritual. Tipic apare felul în care sunt desenate urechile ce ies din cap ca nişte protuberanţe, nişte toarte lipite de pomeţi. Mişcarea faldurilor exprimă elocvent anatomia corpurilor; mâinile şi picioarele sunt observate după natură, sau atent copiate după icoane pictate pe lemn. Veşmintele sunt, de asemenea, tipice, uneori simple, alteori împodobite cu motive geometrice abstracte, florale sau cosmice fiber desenate, presărate pe întreaga suprafaţă. Desenul era executat cu cerneală din negru de fum. Culorile, puţine la număr: roşu, vermilion, albastru, verde, siena, gri, bej şi alb, în diferite tonuri, erau preparate din coloranţi terari şi oxizi metalici. Tehnica folosită Diana Kinces 1 Dumitru Dancu, Icoane pe sticlă din România, Bucureşti, 1998, p. 22. 2 Vaier Pop, Călin-Ovidiu Pop, Icoanele pe sticlă de Iernuţeni, Târgu-Mureş, 2007, p. 23. Satu Mare - Studii şi Comunicări, nr. XXVIII/II, 2012, p. 153-157
