Virag, Paula (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 26/2. (2010)
A. Istorie
Neamul nobiliar în secolele XIII-XIV. Consideraţii terminologice. (sistemul de portiones possessionaria), între familiile descendente. Rostul titlului de noua donaţie era, din această perspectivă, tocmai delimitarea liniei de descendenţă, prin numirea directă a posibililor moştenitori.38 Iniţiativa obţinerii unui astfel de document îi aparţinea individului, care putea să ceară de la rege transformarea vechilor diplome de donaţie, fără destinatar specificat, în documente conţinând titlul de nova donatione şi menţiunea numelui sau gradului de rudenie al moştenitorilor potenţiali (de obicei fiii, uneori şi fraţii).39 Cei care nu sunt specificaţi în documente (marea majoritate ramurilor colaterale) pierd astfel dreptul de moştenire asupra proprietăţii rudei lor, în caz de defectus seminis. Exemplele de documente de nouă donaţie sunt numeroase în cea de a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi în primele decenii ale celui următor, constituind cea mai generalizată formă de restrângere a dreptului de moştenire a neamului. Elementul comun al tuturor acestor mijloace de îngrădire a drepturilor colective de neam, în afara scopului, îl reprezintă rolul regelui. Suveranii din dinastia angevină, şi mai ales Ludovic I, îşi aduc aportul în mod activ în modificările aduse de aceste inovaţii dreptului de moştenire. Motivul este unul simplu: limitarea drepturilor de moştenire ale ramurilor colaterale, ajunse la maxim în secolul al XlII-lea, schimba semnificativ proporţia celor trei drepturi incidente nu doar în favoarea celui individual, dar şi a celui regal. Suveranul încearcă să sporească rezerva domeniului regal folosindu-se de dreptul individual, mai fragil şi mai perisabil decât cel al neamului, creând astfel mai multe şanse ca proprietatea să revină regalităţii în caz de defectus seminis. Victoria dreptului regal devine clară: nu se obţine doar diminuarea dreptului neamului, ci dreptul individului, folosit în favoarea regelui, este pus sub controlul acestuia. Nobilul este pus de fapt în situaţia de a alege între pretenţiile ramurilor colaterale şi „bunăvoinţa suveranului”, care de cele mai multe ori provoca o revenire mai rapidă a pământului în domeniul regal. în secolul al XIV-lea, devine vizibilă din toate punctele de vedere: antropologic, social, economic şi juridic, tendinţa neamului de a se restrânge la parentela. La sfârşitul secolului al XV-lea, realitatea descoperită şi analizată de Fiigedi prin intermediul Tripartitului este cu totul alta, rezultat al tuturor acestor evoluţii şi al schimbărilor care caracterizează pe plan mai larg regatul maghiar în această perioadă. Dacă ne limităm la secolul al XlII-lea, când neamul reprezintă, din punct de vedere al dreptului de proprietate, determinantul principal, există unele ipoteze care merită luate în considerare. Cea mai importantă se leagă de apariţia neamului în documentele descriptive. Coincidenţă sau nu, primul document care conţine sintagma de genere este datat în anul 1208, cu câţiva ani înaintea documentului care nu mai făcea diferenţa între pământul de moştenire şi cel dobândit (Bula de Aur din 1222).40 Putem să ne întrebăm, astfel, dacă specificarea în documente a apartenenţei la neam nu are o legătură directă cu schimbările survenite în dreptul de moştenire; mai concret, dacă nobilimea aproape formată nu vedea în menţionarea originii de neam o asigurare a drepturilor sale de moştenire, în cazul dispariţiei unor familii înrudite. Astfel, apariţia sintagmei de genere, apoi dispariţia sa în secolul al XIV- lea, în momentul în care neamul pierde teren în plan juridic, poate fi, dincolo de modă şi de reprezentare socială, exprimarea unor pretenţii şi revendicarea unor drepturi, pe o cale mai puţin contestabilă decât cea verbală sau a dreptului cutumiar. Verificarea acestei ipoteze necesită însă studii de caz pe eşantioane uriaşe de documente, studii care să clarifice legătura (sau însăşi existenţa ei) dintre menţiunea de genere/generatio şi calitatea de moştenitor în cadrul neamului, respectiv contestarea acestei calităţi în lipsa menţiunii. 38 Engel 1997, p. 148. 39 Rady 2001, p. 639; Engel 1997, p. 156. 40 Din cauza tipului şi a cantităţii de documente păstrate din perioada anterioară secolului al XlII-lea, data de 1208 nu poate fi considerată un reper absolut. Credem totuşi că marja de eroare nu schimbă ideea de bază a argumentului. 17
