Ardelean, Gavril (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria ştiinţele naturale 6. (2005)
Secţiunea medicină şi management
Satu Mare - Studii şi Comunicări Ştiinţele Naturale — Voi. VI (2005) ruptura cordajelor sau degenerescente mixomatoase şi se corectează spontan după realimentare. Pericardita, poate fi de asemenea întâlnită la pacienţii anorexici. Semnificaţia clinică a acesteia depinde de cantitatea de lichid din spaţiul cardiac. Nu s-a găsit nici un factor etiologic specific responsabil pentru aceasta complicaţie. Sunt necesare studii pentru evaluarea factorilor proinflamatori şi impactul lor pe sistemul cardio-vascular al pacienţilor anorexici atât în faza acuta , în faza cronică cât şi în perioada realimentării. Există numeroase cercetări privind riscul crescut de moarte subită la pacienţii anorexici. Hipokalemia, alungirea intervalului QT, tahicardii ventriculare ar fi incriminate in determinarea morţii subite. S-a observat la pacienţii anorexici o diminuare a modulaţiei simpatice şi o insuficienţă a modulaţiei parasimpatice în situaţii de stres, aceste mecanisme de control autonom fiind restaurate după realimentare. Cardiomiopatia prin consum excesiv de ipeca-vomitiv este de asemenea o complicaţie a anorexiei nervoase de tip purgativ. Complicaţii digestive Din punct de vedere gastro-enterologic, se observa o reducere a golirii gastrice la 50% din pacienţii anorexici. Aceasta provoacă o senzaţie de plenitudine şi de eructaţii. Complicaţiile determinate de vărsăturile provocate repetat pot antrena: rupturi esofagiene, ruptura gastrica (chiar după reluarea alimentaţiei), hipotensiune arterială, alcaloza hipocloremică, aspiraţie pulmonară. Metabolismul osos şi osteoporoza O complicaţie importantă la pacienţii anorexici este fractura osteoporotică, în special când boala are o evoluţie îndelugată. După GRECU şi GRECU-GABOS(2006), amenoreea poate preceda sau urma scăderea ponderală, ceea ce demonstrează că ea nu influenţează profilul hormonal al perioadei de stare a anorexiei. în amenoreea ce apare odată cu anorexia nervoasă sau înaintea emacierii semnificative, nivelele serice ale estrogenilor sunt reduse, ceea ce explica în mare parte şi corelaţiile dintre durata amenoreei şi densitatea minerală osoasa, cuprinsă între 0,47 şi 0,53, adică cu aproximativ 25 % din variantele atribuite diferenţelor de densitate osoasă. Aceste corelaţii, mai frecvente în cazurile în care durata amenoreei este similară cu cea a anorexiei sunt probabil consecinţele denutriţiei. Unele femei anorexice cu amenoree pot avea nivele scăzute ale estrogenilor fără să prezinte o densitate mineralosoasă diminuată, ceea ce s-ar putea explica printr-o durata mai scurtă a anorexiei, sugerând ca factorul determinant nu este nivelul estrogenilor ci mai degrabă durata de timp în care nivelul lor este scăzut (KENNEDY et al, 2004). Factorii etiologici importanţi sunt: severitatea şi durata subgreutatii, amenoree prelungită, debutul tulburării în adolescenţă sau mai devreme, inactivitate fizică, hipogonadismul, hipercortizolemia şi un aport insuficient de calciu. La reluarea greutăţii se observă frecvent o recuperare progresivă a osului trabecular, dar pierderea osului cortical pare în mare parte ireversibila. Complicaţiile hematologice şi imunologice Un aspect îngrijorător pe plan hematologic este pancitopenia, care apare în cazuri severe, determinata de o hipoplazie medulară cu scăderea numărului de celule suşe. La anorexici putem întâlni diferite anomalii imunologice ca : leucopenia, disfuncţia neutrofilelor, anomalii ale sistemului complement şi o perturbare a sintezei de imunoglobuline, cu scăderea rezistenţei la infecţii. Semnele denutriţiei sunt prezente şi la nivelul tegumentelor (piele uscată, gălbuie, descuamată, acrocianoza, pseudomelanodermie), modificări la nivelul fanerelor (unghii striate, rupte, bifide, fragile, alopecie, par uscat), modificări dentare (afectarea smalţului dentar şi cicatrice pe faţa dorsală a mâinii, consecinţe ale eforturilor de inducere a vomei), retenţie hidrosodată (edeme ale membrelor inferioare şi la nivelul regiunii lombare, datorate probabil incapacităţii lichidului extracelular de a se diminua proporţional cu masa corpului în timpul pierderii în greutate), deshidratare cu hiperuremie şi hipercreatinemie, glosita, hepatomegalie discretă, hipotermie cu pierderea ritmului nictemeral al temperaturii corporale, neuropatie, putându-se declanşa chiar şi crize convulsive (BIRT, 2003). Tratament Tratamentul anorexiei nervoase implică o echipă pluridisciplinară, într-un centru specializat. Există anumite obiective ţintă, ca : obţinerea unei greutăţi normale minime (BMI — 18,5 kg/m2); realizarea unui aport energetic suficient pentru menţinerea greutăţii; dezvoltarea unui comportament alimentar normal fără teama de îngrăşare şi culpabilitate; lupta contra angoasei, complexului de inferioritate, perfecţionismului şi narcisismului. HALMI (2005) prezintă etapele terapeutice ale anorexiei nervoase, etape care alături de managementul medical plasează pe primele locuri terapia cognitiv — comportamentală, terapia familiei, farmacoterapia şi terapia comorbiditatilor. O alimentare prin sonda se impune în caz de caşexie extremă sau de complicaţii severe. Aportul de lichide şi calorii trebuie iniţial să fie menţinut destul de jos cu scopul de a evita sindromul de realimentare, care poate avea uneori repercusiuni fatale (insuficienţa cardiacă congestivă, infarct miocardic). Controlul parametrilor biologici, electroliţi, fosfaţi, funcţia renală sunt necesare. 136
