Ardelean, Gavril (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria ştiinţele naturale 1. (2000)
Geografie, geologie, paleontologie
IV), Tisa abandonează Valea Ierului, iar în tardiglacian (15.000-13.000 ani) şi Someşul încetează curgerea normală pe Valea Ierului (Benedek, 1960-1969; Bogdan, 1963) (fig. 1-2) (Benedek, 1969). Specificul ecologic al Zonei Ierului a fost determinat de-a lungul secolelor de priveliştea de mlaştini. Problema reglării sistemului de apă a Ierului în secolul trecut a fost amintită deja. Ba, mai mult, s-a conturat un plan conform căruia apele Tisei Superioare s-ar fi putut lega printr-un canal prin Valea Ierului cu bazinul Crişurilor. Conform acestui plan, prin acest canal ar fi posibilă navigaţia în Câmpia Tisei. Greutăţile economice din Primul Război Mondial şi din anii următori acestuia nu au mai făcut posibilă realizarea acestui plan. în anii 1930, din nou, s-a ivit problema sistematizării apelor zonei. Dar, de data aceasta demersul a avut un caracter local. Din păcate, şi aceste planuri modeste au fost abandonate din cauza Celui de al doilea Război Mondial. în sfârşit, în 1960, Comisia de Stat a Apelor a aprobat un plan general de canalizare. în anul 1965 s-a luat decizia finală cu privire la asanarea unei suprafeţe de 54.181 ha din Valea Ierului. Lucrările au fost începute în 1967. Acest plan avea două scopuri: unul regularizarea cufsului, al doilea folosirea terenurilor în scopuri agricole. Primul scop s-a realizat. S-a construit un canal principal de 91 km cu bazine de reglare a debitelor de apă de la Ghileşti-Andrid-Văsad şi Simion. Deja au trecut 30 de ani de la asanare. Efectele pozitive ale muncii s-au manifestat prin folosirea terenurilor agricole şi prin împiedicarea inundaţiilor frecvente în anii precedenţi. Dar au apărut şi deficienţe. Nu s-a realizat problema principală şi anume irigaţia. Scopul principal nu era ca această apă dulce de inestimabilă valoare să ajungă în mare pe drumul cel mai scurt, ci să fie folosită pentru irigare. Astăzi, datorită situaţiei încă neclare ale fondului funciar, a titlurilor de proprietate, o parte din pescăriile de capacitate mică au fost asanate. Pe diferite porţiuni ale canalului principal, unde şanţurile nu sunt adâncite, se adună nămolul şi a început efectul mlăştinirii. Ceea ce pentru ocrotitorii naturii este cel mai dureros lucru este distrugerea habitatelor naturale din Valea Ierului. Degeaba am făcut demersuri pentru formarea rezervaţiilor naturale, proiectanţii nu au ţinut cont de argumentele ecologilor. în locul peisajului milenar s-au câştigat terenuri arabile de 40-50 hectare, dar s-au pierdut flora şi fauna endemică din Valea Ierului. Pe alocuri, totuşi, se mai disting trestiişuri (Phragmitetum), ici şi colo apar păpurişuri (Typhetum), iar în răzleţe ochiuri de apă pluteşte Salvinia natans şi diferite specii de Lemna şi Hidrocharis. Dar Sratiotetesul (zis de localnici “kolokân”) planta acvatică cea mai specifică a zonelor mlăştinoase ale Ierului trăieşte numai în amintirea vârstnicilor. Aceeaşi soartă a avut şi lumea păsărilor care cândva a concurat cu bogăţia speciilor din Delta Dunării. Au dispărut stârcul, corcodelul, fluieraşul de mlaştină, lăcarul de stuf, becaţina, nagâtul, găinuşa de baltă etc. Nu se mai practică nici pescuitul popular pentru că fondul ihtiologic este foarte sărac. Din fericire, în ultima clipă au fost colectate de la locatari uneltele pescarilor într-un muzeu modest, ce se află în centrul localităţii Săcuieni. în apele eleşteelor mai apare totuşi carasul, crapul, ştiuca, ţiparul, linul. Dar a ajuns pe uscat mijlocul de transport atât de preferat al localnicilor “neporulhaioul” cu fundul lat, specific pentru lumea Văii Ierului. Bibliografie Arinei Şt., 1977 - Geofizica pentru geologi, Ed. Tehnică Benedek Z., 1960 - Geomorfologiai tanulmányok az Érmelléken és Carei-Nagykároly vidékén, Földrajzi Közlemények, nr. 2 17
