Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 17-21/2. (2000-2004)
A. Istorie
94 Sorin Vasile Hendea populaţiei au fost cele personale pe obligaţiuni, afectate în ultimii ani ai războiului. Depunerile populaţiei spre fructificare s-au situat la un nivel destul de ridicat şi în perioada anilor 1914-1918 (vezi tabelul 18)187. In finalul acestor consideraţii cu privire la dezvoltarea institutelor de credit din părţile nord-vestice ale Transilvaniei, se impun câteva concluzii, valabile pentru stadiul actual al cercetării problematicii: Cele mai puternice instituţii de credit au aparţinut populaţiei maghiare din zonă, populaţie concentrată masiv în principalele centre urbane ale comitatelor analizate: Satu Mare, Cărei, Baia Mare, etc. Populaţia românească din zonă a ripostat destul de energic, reuşind înfiinţarea unor instituţii de credit pe acţiuni cu capitaluri sociale apreciabile raportat la puterea economică a liderilor acestora, a populaţiei româneşti în general. în timp ce băncile maghiare erau susţinute prin acţionari proveniţi din rândurile marilor proprietari de terenuri, a proprietarilor de fabrici, mari comercianţi şi eventual avocaţi, în lipsa unei asemenea clase sociale pentru românii din zonă, băncile româneşti aveau în spate intelectualitatea: preoţi, învăţători; funcţionarii: avocaţi; micii comercianţi; micii proprietari şi ţărănimea mai înstărită. Regimul politic al perioadei dualiste s-a dovedit a fi favorabil înfiinţării şi dezvoltării instituţiilor de credit maghiare, manifestându-se uneori nedrept, suspicios faţă de tentativele românilor de înfiinţare a unor instituţii de credit identice. Din punct de vedere geografic, băncile maghiare şi maghiaro-evreieşti erau amplasate în marile centre urbane, centre dominate de populaţia maghiară şi evreiască; ca atare ele îşi propuneau în speţă sprijinirea, prin fonduri substanţiale, în general a activităţilor din industrie şi comerţ, fiind însă puternic implicate şi în domeniul agrar. Spre deosebire de băncile maghiare şi maghiaro-evreieşti, cele româneşti erau amplasate în special în mediul rural, excepţia constituind-o Banca “Aurora” din Baia Mare, propunându-şi, mai ales, sprijinirea emancipării economice a populaţiei româneşti din mediul rural prin întreaga gamă de operaţiuni bancare practicate. Principalele operaţiuni practicate de băncile sătmărene până în anul 1918 au fost: depunerile spre fructificare, creditele cambiale, cambiale cu acoperire ipotecară, ipotecare şi cele personale pe obligaţiuni. Cea mai puternică dezvoltare au cunoscut-o împrumuturile cambiale. Acestea satisfăceau cerinţele curente ale gospodăriilor ţărăneşti, deşi nu erau adecvate situaţiei economice din lumea satelor, ţăranii având nevoie de credite pe termen mediu şi lung, în vederea rentabilizării investiţiilor agricole realizate. Direcţiunea băncilor le preferau tocmai datorită rulării mai rapide a capitalului, ce permitea obţinerea unor beneficii însemnate. Ele au avut o evoluţie ascendentă, impunându-se ca cea mai importantă formă de creditare până la 1918. Creditul cambial cu acoperire ipotecară corespundea cel mai bine activităţilor economice din mediul agrar, alături de creditul ipotecar. Acordarea acestui tip de credit era riguros controlată şi se adresa în special ţărănimii mai înstărite. Debitorilor li se cereau date precise asupra averii mobile şi imobile. Ele erau acordate pe termen lung şi cu dobânzi accesibile. Aproape toate institutele de credit din Sătmar au fost preocupate, în egală măsură, de propria consolidare economică. în acest sens au atras masiv depuneri spre fructificare şi au alocat anual procente însemnate din profitul net în vederea măririi capitalurilor de rezervă. Atunci când realităţile economice şi financiare au permis-o, Direcţiunile nu au ezitat în a mări capitalul social al băncilor pe care le conduceau. Crizele economice de până la 1918, cu precădere cele din 1912 şi 1914-1916, s-au făcut resimţite în derularea activităţii normale a acestor organisme financiare. Cooperaţia în Sătmar a funcţionat în paralel cu băncile societăţi anonime pe acţiuni, de multe ori completându-se reciproc. Au existat cazuri când băncile, în special cele româneşti, sprijină cu fonduri substanţiale unele cooperative de credit. Multi lideri ai cooperaţiei româneşti (Dr. Vasile Lucaciu, Alexiu Berinde, Nicolae Nylvan, George Petrovan, etc.) au înfiinţat institute de credit pe acţiuni. Spre exemplu, din iniţiativa lui Dr. Vasile Lucaciu şi Alexiu Berinde s-a reuşit transformarea Cooperativei de credit „Perşeiul” din Seini în Banca „Sătmăreana” din aceeaşi localitate. Un fenomen similar se înregistrează în cazul institutului cooperatist „Râureana” din Copalnic-Mănăştur, transformat, din iniţiativa preşedintelui George Petrovan, în Banca „Râureana” S.A. Au existat şi alte încercări de transformare a unor cooperative de credit în societăţi pe acţiuni, prin mărirea capitalului social deţinut, tentative în marea lor majoritate eşuate. Relevant este spre exemplu, cazul Cooperativei de credit din Seini. Aceasta s-a izbit, în tentativa de înfiinţare a unei bănci populare, de opoziţia vehementă a Cooperaţiei Centrale Naţionale de la Budapesta, al cărei membru era. în cazul Cooperativei de credit „Perşeiul” din Chiuzbaia, criza anului 1912 a reprezentat principalul motiv al eşecului de transformare într-o bancă societate pe acţiuni. Cooperativele de credit care au activat în Sătmar până la 1918, cu mici excepţii, erau membre ale Cooperaţiei Centrale Naţionale de la Budapesta, fiind, astfel, obligate a-şi înregistra I"7 Ibidem, f. 31, f. 78, f. 130, f. 157, f. 184; dos 3 / Sătmărel, f. 39, f. 94, f. 99, f. 135.
