Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 17-21/2. (2000-2004)
A. Istorie
ISTORIE Arhitectura religioasă în Vilaietul Timişoara Csortán Ferenc 1. Arhitectură islamică, arhitectură religioasă, arhitectură laică Separarea, în cadrul ansamblului fenomenelor arhitecturale de până în secolele XIX-XX (începuturile modernităţii), a sferei laice de cea a religiosului, demers justificat în lumea tradiţiilor creştine (mai ales în civilizaţia occidentală, şi mai ales în perioada de la Evul Mediu încoace), nu are relevanţă în celelalte civilizaţii (statul bizantin, statele medievale ale lumii creştine orientale, Islamul, India, China, Japonia), deoarece în acestea toate programele din afara fortificaţiilor (cetăţi, fortificaţii de oraşe) şi a construcţiilor utilitare (poduri, baraje, mori) se integrează în cadrul arhitecturii religioase. Acest fapt, poate surprinzător pentru noi, îşi are originea în baza religioasă-filosofică a acestor civilizaţii, în acea viziune holistică a existenţei, "arhaică" din punctul de vedere al modernităţii occidentale, care priveşte ca un tot unitar toate nivelurile "Lumii", prezentul şi trecutul, lumescul şi transcendentalul, şi care — cum e cazul Islamului — consideră că lumea "ideală", concepută de Creator, este posibilă şi realizabilă chiar pe pământ. Şi această lume, binecuvântată deci de El, este — din această cauză — "îmbibată" de sacralitate. Credem că şi din această cauză în Islam toate clădirile "publice", nu numai cele legate strict de rugăciune, sunt tratate cu aceeaşi seriozitate şi exigenţă, sunt obiectul aceluiaşi demers ctitoricesc (sistemul "vakîfurilor") şi, în multe cazuri, sunt realizate chiar cu aceleaşi sisteme constructive, cu aceleaşi soluţii de organizare a spaţiului. în ceea ce urmează, ne vom impune această departajare întrucâtva artificială dintre "religios" şi "laic", prezentând programele caracteristice ale arhitecturii otomane, în modul în care acestea au existat pe teritoriul Vilaietului Timişoara, punând un accent mai mare pe construcţiile legate de cult, de învăţământ şi de satisfacerea unor nevoi comunitare. 2. Cadrul geografic Vilaietul Timişoara1 a fost o unitate administrativă a Imperiului Otoman, ce a luat fiinţă după ocuparea, în anii 1551-52, a ţinuturilor dintre Tisa, Mureş, Dunăre şi curbura de apus a Carpaţilor (această zonă coincide cu Banatul de azi). Teritoriul, înainte de epoca otomană, făcuse parte din regatul ungar medieval, şi cuprindea — integral sau parţial — comitatele Cenad, Arad, Timiş, Torontal, Keve/Covin, şi corni tatul/banatul Severinului. Vilaietul a cuprins şi teritorii de la nord de linia Mureşului, până la confluenţa dintre Crişurile unite cu Tisa, respectiv aparţinând — parţial sau integral — comitatelor medievale Békés, Zarand şi Ciongrad. Teritoriul azi se împarte între România, Iugoslavia şi Ungaria. Din punct de vedere geografic regiunea se compunea dintr-o vastă câmpie, în partea centrală, de vest şi de nord, respectiv în luncile râurilor Tisa, Mureş, Timiş, Bega, Aranca şi Crişul Alb, şi din zone muntoase în partea de est a teritoriului. O mare parte a şesului, mai ales luncile cursului inferior al râurilor, era aproape totdeauna inundată, aşezările, mai rare, apărând pe punctele mai ridicate dintre imensele mlaştini. Valea Belarecăi şi a Domaşnei, precum şi zona de obârşie a Timişului au rămas neînglobate în vilaiet, şi au fost incluse în Principatul Transilvaniei, formaţiune statală ce s-a cristalizat în cel de-al treilea sfert al secolului XVI. Teritoriul a intrat în componenţa vilaietului abia după 1658 — în afară de Orşova, care a fost ocupată deja în 1522, şi înglobată — iniţial — în sangeacul Vidin. După 1699, Pacea de la Karlowitz, administraţia otomană s-a retras la sud de linia Mureşului. Ultimul teritoriu otoman al ţinutului a fost Orşova părăsită în toamna anului 1717, şi desfiinţarea Vilaietului Timişoara a fost consfinţită prin Pacea de la Passarowitz (Pojarevaţ), încheiată în 1718. Administraţia otomană a revenit însă în urma rei^bucnirii ostilităţilor dintre cele două imperii, în 1736, când, prin Pacea de la Belgrad (1739) frontiera se stabileşte în aşa fel ca şi cetatea Orşovei (împreună cu Orşova Nouă, cetate ce se va numi Ada-Kale) să revină Imperiului Otoman. Orşova va fi părăsită definitiv în 1790 iar cetatea Ada-Kale va fi părăsită de garnizoana otomană în 1878, şi insula, locuită de o comunitate turcă de câteva sute de suflete, va aparţine Monarhiei Austro- Ungare (1886-1919) şi apoi României. 1 Vom evita folosirea toponimului ’’Banat”, deoarece pentru penoada tratată ar fi un anacronism. Denumirea, referitoare la acest teritoriu, s-a născut după 1717, în urma integrării sale în Imperiul Habsburgic. Satu Mare - Studii şi comunicări (Seria II Istorie-Etnografie-Artă), nr. XVII — XXI, 2000-2004
