Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 17-21/2. (2000-2004)
A. Istorie
Aspecte ale căsătoriei în Tara Oaşului (satul Moişeni, 1900 - 1950) Paula Virág In mentalitatea populară, căsătoria reprezintă un act sacru, divin, irepetabil, o taină asemeni naşterii si morţii, care stă la temelia întemeierii unei familii. A doua jumătate a secolului al XlX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea înregistrează, în Transilvania, mutaţii semnificative în ceea ce priveşte fenomenul căsătoriei, cu toate elementele sale principale: număr, mişcare sezonieră, structura populaţiei pe grupe de stare civilă. Toate acestea se manifestă în comportamentul matrimonial al provinciei şi reflectă procesul de modernizare al societăţii în general, de destructurare lentă a unor comportamente demografice ancorate până nu de mult în tradiţie şi practici conservatoare. Este ştiut că cuantificarea datelor statistice pentru zone mai extinse teritorial, deşi oferă o viziune generală asupra fenomenelor demografice majore, anulează particularităţile locale, variaţiile regionale şi temporale. De aceea am ales pentru lucrarea de faţă un studiu de caz şi anume: evoluţia căsătoriilor din satul Moişeni, jud. Satu Mare, din zona Ţării Oaşului. Materialul folosit în acest studiu de caz îl constituie fondul arhivistic care cuprinde registre de stare civilă ale localităţii, acestea conţinând date referitoare la naşteri, căsătorii şi decese pentru întreaga perioadă investigată (anii 1900-1950). Pentru a înţelege mai bine particularităţile evoluţiei fenomenului studiat, trebuie precizat că satul Moişeni, alături de alte 15 sate, face parte din Ţara Oaşului, una din multele “ţări” din Transilvania pe care condiţiile geografice, istorice şi etnice le-au permis să se individualizeze. Din punct de vedere istoric, aceste voievodate româneşti, numite “ţări”, au fost menţionate încă din secolul al XJII-lea, ele bucurându-se de o anumită autonomie locală: Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului şi, de asemenea, Ţara Oaşului. In cadrul Ţării Oaşului, Moişeni se situează pe o zonă colinară, altădată acoperită cu păduri de stejar, care, în mare parte, au fost defrişate în secolul al XVIII-lea şi se plasează la o distanţă relativ mică de drumul naţional Negreşti-Sighet şi reprezintă ultimul sat din Ţara Oaşului înainte de Maramureş şi de Ucraina. Străbătut de Valea Rea, Moişeni are casele răsfirate de-a lungul drumurilor principale care îl străbat dintr-un capăt în celălalt: Moişeni-Bixad, Moişeni-Certeze. Denumirea satului vine de la numele celui care a întemeiat prima comunitate din zonă. Potrivit unei cronici maghiare, Torna Moiş, originar din Berbeşti, Maramureş, a cumpărat terenul de la două familii maghiare şi s-a stabilit aici împreună cu familia. Lui i s-au alăturat şi alte familii din Berbeşti şi Văleni, înjghebându-se astfel nucleul satului1. Dintre toate localităţile Ţării Oaşului, Moişeni este satul cu solul cel mai puţin fertil, motiv pentru care el a rămas în afara procesului de colectivizare. Creşterea animalelor este, deci, principala activitate a sătenilor. Terenul agricol acoperă 3500 ha, dintre care doar 'A este arabil şi pe care ţăranii cultivă produse indispensabile alimentaţiei lor. Astfel se explică de ce locuitorii din Moişeni nu au ezitat să emigreze, după Primul Război Mondial, în SUA, sau mai târziu, în 1946, să se înscrie ca voluntari pentru colonizarea Banatului, în speranţa de a găsi condiţii mai bune. Majoritatea locuitorilor trăiesc din ce le asigură gospodăria proprie. Unii dintre ei s-au angajat la exploatările miniere sau la cele forestiere. Recensământul din 1910 a înregistrat, în Moişeni, 798 de locuitori. Numărul acestora a crescut vizibil până la recensământul din 1930, când au fost contabilizate 887 de persoane, dintre care 438 bărbaţi şi 449 de femei. Foarte mare este raportul dintre indivizii căsătoriţi şi necăsătoriţi: pentru necăsătoriţi (1)—233 bărbaţi/ 223 femei, faţă de numărul de căsătoriţi (2)—185 □ bărbaţi ■ femei bărbaţi femei bărbaţi femei 1 Danielle Musset, I je manage ă Moişeni, în Etudes et documentes balcaniques, Paris 1981, p. 9. Satu Mare - Studii şi comunicări (Seria II Istorie-Etnografie-Artă), nr. XVII — XXI, 2000-2004
