Szőcs, Péter Levente (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria arheologie 17-21/1. (2000-2004)
Studii
Ilié SĂIjCEANU Cercetarea arheologică semnalează şi perioade de inundaţii. La Pecica, resturile arheologice de tip Herculane III se găsesc sub un strat aluvionar gros (Roman 1971, p. 85). Petre Roman presupune că sălcuţenii care recurg la locuirea din Peştera Hoţilor se feresc de foc şi umiditate (Cîrciumaru 1971, p. 136). Acelaşi autor găseşte la Băile Herculane, în depunerea ci, bucăţi de stâncă de diferite mărimi. Acestea „dovedesc o perioadă climatică care a facilitat desprinderi de roci din pereţii peşterii” (Roman 1971, p. 53). Cronologic, evenimentul climatic este stabilit de autor ca având loc în „intervalul de timp dintre nivelul b şi ci, bucăţile de stâncă fiind amestecate, antrenate în nivelul ci” (ibidem). Inundaţiile „catastrofale” (Roman 1987, p. 341) sunt semnalate de autor şi în Ostrovul Corbului, în punctul Cliuci, în a doua jumătate a mileniului 4 (ibidem). Aici apele au tăiat un canal lat de 15 m între Dunărea „Mare” şi Dunărea „Mică” (ibidem, fig. 2/e) şi au acoperit cu mâl resturile aşezării Sălcuţa (v. şi Roman 1996, p. 11—12). In Peştera Hoţilor şi la Ostrovul Corbului sunt dovezi ale aceleiaşi perioade umede, de ploi abundente cu caracter catastrofal. Din punct de vedere arheologic perioada este delimitată la nivelul inferior de faza Sălcuţa III, iar la cel superior de Herculane II, perioadă care coincide cu hiatusul cultural din Peştera Hoţilor. Explicaţia o poate furniza analiza de polen din Peştera Hoţilor (Cîrciumaru 1971), care indică încălzirea apreciabilă a climei până în stratul cib şi menţinerea temperaturilor ridicate până în eic, când se semnalează o răcire radicală până la începutul culturii Coţofeni (Cîrciumaru 1971, v. graficul din anexă). Elemente esenţiale din ecologia epocii studiate sunt în afara climei şi vegetaţia, fauna, calitatea solurilor, pădurile şi păşunile, apele, râurile sau mlaştinile, peşterile şi adăposturile naturale, zăcămintele de cupru şi de sare. Vegetaţia, implicit fauna, pădurile şi păşunile, cursul râurilor, debitul lor, prezenţa terenurilor mlăştinoase, chiar şi locuirile din peşteri sunt în primul rând determinate de climă, dar şi de intervenţia omului. Vegetaţia este bogată, fiind dominante pădurile cu frunziş (Cîrciumaru 1971, p. 136; Karácsonyi 1995, p. 138). Se poate deduce o intervenţie a omului în micşorarea procentului de polen la unii arbori (El Susi 1996, p. 176). O extindere a păşunilor este semnalată pe Valea Cemei prin creşterea resturilor de polen la Artemisia şi Chenopodiaceae. Fauna bogată oferă condiţii pentru vânătoare şi domesticirea animalelor (El Susi 1996, p. 179). Resturile descoperite în depunerile din Peştera Hoţilor indică utilizarea practică a colţilor de mistreţ, a coamelor de cerb, a cochiliilor de melci şi a scoicilor (Roman 1971, p. 59-60). In condiţiile restrângerii agriculturii, remarcabil este faptul că apar din stratul cib Ijgummosae într-un procent de 10%. Procentul se restrânge, dar este semnalat până la sfârşitul fazei Herculane III, în toate depunerile (Cîrciumaru 1971, v. graficul). Este o dovadă că oamenii se ocupau de grădinărit. Râurile aveau un curs diferit în epocă. Spre exemplificare putem folosi traseul Someşului. In perioada studiată, Someşul curgea în porţiunea sa din nord-vestul ţării între localităţile Apa, Livada, Halmeu, de-alungul albiilor actuale ale râurilor Racta şi Tur (Benedek 1969). Erau şi numeroase zone mlăştinoase, căutate în condiţiile unui climat uscat ca de pildă mlaştina Ecedea cu locuiri Bodrogkeresztúr în apropierea ei (Németi 1988; Németi 1999). Râurile, mlaştinile şi peşterile ofereau condiţii de habitat optime în epocă. Peşterile au o temperatură constantă în interior, o bună ventilaţie a aerului şi sunt locuri uscate (Roman 1967; Roman 1971; Rogozea 1986), condiţii întrunite la Peştera Hoţilor, Româneşti, în Cheile Turzii, Dâmbul Colibii II, Veterani, Oilor, Galaţ, liliecilor, Cauce etc. Comunităţile din epocă depistau şi se aşezau în zonele de cernoziom (Asvadurov 1970) cum ar fi cele din Câmpia Careiului (Németi 1987; Németi 1999) sau din Câmpia Olteniei (Berciu 1961; Roman 1971, abb. 1.) Sarea poate fi considerată importantă în crearea unor aşezări, în circulaţia culturală sau în deplasarea unor comunităţi întregi (Monah 1991; Luca 1999). Petre Roman stabileşte încă din 1971 că „zonele cuprifere şi producţia uneltelor de cupru a jucat un rol important în procesul de unificare culturală” (Roman 1971, p. 115; Ruttkay 1985, p. 142). După cercetarea din Peştera Hoţilor, Petre Roman conchide că „întregul proces tehnologic al fabricării uneltelor de cupru, de la materia primă şi până la piesele finite s-a realizat pe loc” (Roman 1967, p. 6), situaţie similară şi la Zlotska Pecina (Tasié 1995, p. 173). Comunităţile din orizontul Sălcuţa IV se grupează în jurul zăcămintelor de cupru (Vulpe 1975, taf. 48-49) şi creează un sistem de schimb la scară europeană cu materie primă şi obiecte din acest metal (Ruttkay 1985, p. 149—153). In acest comerţ, zăcămintele din Transilvania şi Slovacia răsăriteană au rolul cel mai important (ibidem, p. 150), cuprul de aici fiind transportat până în nordul Europei (ibidem). Căile lui de difuzare sunt marcate de descoperirile cu toarte pastilate (ibidem). Autoarea consemnează faptul că topoarele Jászladány de pe teritoriul României şi Ungariei sunt din cupru EOO (ibidem). Pe teritoriul României cuprul apare în 28
