Szőcs, Péter Levente (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria arheologie 17-21/1. (2000-2004)

Studii

Contribuţii la cunoaşterea cadrului ecologic din eneoliticul final în vestul României

llie SÂLCEANU

Analiza polenului din depunerile arheologice din Peştera Hoţilor de la Băile Herculane (Cîrciumaru 1971) ne edifică asupra climatului din straturile corespunzătoare fazei Sălcuţa III şi Herculane II şi III, ambele perioade ale fazei a IV-a a culturii Sălcuţa (Roman 1995). Conform rezultatelor acestor analize, din faza Sălcuţa III creşte procentul resturilor de Quercus şi Tilia până în stratul C2a. Creşterea este mare, Quercus de la 10% la 28% şi Tilia de la 12% la 24%. Ceea ce certifică o încălzire substanţială a climei. Din stratul C2b al fazei Herculane II, în straturile următoare Herculane III, clima rămâne constant caldă. Din cu începe o răcire, cuprinzând şi începutul culturii Coţofeni (Cîrciumaru 1971, v. graficul analizei de polen de la anexa II) şi care parcurge întreaga perioadă a culturii Cernavoda III. Ca o confirmare a încălzirii începută din faza Sălcuţa III este scăderea înregistrată la Pinus, Betula, Ainus şi Carpinus. Acesta din urmă scade din Sălcuţa III de la 10% la 5% în stratul C2b-O dinamică curioasă o prezintă Gramineae-le (Cerealia). La sfârşitul Sălcuţei clasice acestea sunt reprezentate într-o proporţie de 60%, pentru ca de-alungul locuirii ci şi C2» să scadă la 42%. In continuare însă, din C2b până la sfârşitul fazei Herculane III cresc uşor până la 47%. Autorul analizei polinice pune scăderea procentului la Gramineae pe seama creşterii vânatului şi pescuitului în dauna agriculturii. Scăderea la Gramineae este compensată de o creştere proporţională la Artemisia. Creşterea valorilor la Artemisia şi prezenţa de Chenopodiaceae în straturile Herculane II—III indică faptul că s-a acordat o atenţie mai mare creşterii animalelor în detrimetîul agriculturii.

De asemenea, este interesant că în straturile C2b-eic sunt semnalate Ueguminosae, şi că din Sălcuţa clasică până în C2b Corylus este reprezentat într-un procent mare de 31,33%. Modificările climatice apar în straturile C2b şi eic. Acestea sunt capetele de segment ale unor etape climatice. Apogeul climatului cald îl reprezintă etapa C2b—eic.

Se pot remarca diferenţele dintre clima din perioada Sălcuţei clasice şi perioadele târzii Herculane II—III. La finele Sălcuţei clasice clima este evident mai rece, mai aspră în raport cu fazele târzii. In acelaşi timp, climatul este şi mai uscat. Dovadă este scăderea progresivă a procentului de Carpinus de la Sălcuţa III până la depunerea C2b (de la 10% la 5%) şi stagnarea lui până în stratul eic. Acelaşi argument îl serveşte şi Corylus, care este foarte extins în Sălcuţa clasică, dar se restrânge vizibil în fazele Herculane II-III.

Deşi Valea Cemei beneficiază de avantajele unei clime mai blânde decât restul teritoriului vestic al României, evoluţia ei climatică este totuşi asemănătoare cu cea dintr-o zonă mai întinsă. De aceea putem considera datele analizei de polen din Peştera Hoţilor efectuate pe şantierul arheologic condus de Petre Roman ca edificatoare pentru perioada istorică studiată. Celelalte analize de polen din Banat (Ciobanu 1948; Pop — Boscaiu — Lupşa 1970; Cîrciumaru 1973), nu au beneficiat de o scară stratigrafică atât de amplă ca la Băile Herculane.

De consemnat sunt mai degrabă datele oferite de specialiştii unguri care au studiat succesiunea bio-stratigrafică a asociaţilor de microvertebrate din Munţii Bükk (El Susi 1996, p. 177—178). Conform acestora, ultimn 500 de ani ai adanticului (5500—3000 i.Hr) sunt marcaţi de o răcire a climei. Verile sunt mai răcoroase, iernile se instalează mai repede şi sunt foarte aspre. Anul 3200 i.Hr. este data maximei răciri a climatului. După acest an urmează o rapidă încălzire. în prima parte a subborealului (3000—1000 i.Hr.) verile sunt calde, iernile uscate, reci, debitele de apă scad. Datele oferite par să se apropie mai mult de rezultatele analizei de polen din Peştera Hoţilor.

Pentru nord-vestul României (Karácsonyi 1995) dispunem de alte două analize de polen, una din Câmpia Ecedea (Pop 1957) şi alta din Negreşti-Oaş (Lupşa 1980). Conform acestora, la sfârşitul adanticului (5500—2500 i.Hr, după autori) în Ţara Oaşului scade frecvenţa polenului de Ulmus, Tilia, Corylus paralel cu o extindere a Picea. în regiunea Careiului la retragerea lui Ulmus şi Tilia creşte suprafaţa de Quercus, devenit dominant. La începutul subborealului (2500—800 i.Hr, după aceiaşi autori) clima devine mai uscată. în zona montană din apropierea Oaşului domină Picea şi creşte Carpinus, iar ulterior va avansa Fagus. în această perioadă, în zona Careiului vor exista întinse păduri de Fagus şi terenuri mlăştinoase. Nefiind întocmite pe seama unei stratigrafii arheologice sunt greu de stabilit orizonturile cronologice în care au loc aceste manifestări climatice.

Satu Mare — Studii şi Comunicări, Seria Arheologie, XVII—XXI/1, 2000—2004