Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 15-16. (1998-1999)
Istorie
Din istoria Maramureşului în timpul principelui Gabriel Báthory 299 au întors spre Maramureş. După trei zile au reuşit să treacă munţii în Maramureş. Atmosfera care domnea în rândul trupelor imperiale este relevată de relatarea unui participant: “ne rugam Domnului Dumnezeu să ne scoată în vreo ţară, căci ne urasem cu foametea'. Ridicarea la luptă a comitatului a fost o surpriză totală pentru oastea imperială. Lupta cu românii a durat două zile şi o noapte. Românii erau conduşi de corniţele comitatului, care le-a cerut imperialilor să lepede armele şi să presteze jurământ de supunere principelui Gabriel Báthory. Refuzul hotnogilor de haiduci de a preda armele a determinat acutizarea luptei. Unii haiduci au trecut de cealaltă parte doar pentru a primi hrană. Circa 500 de imperiali au murit, iar alţii au fost luaţi în robie. Comportamentul românilor maramureşeni a intrat în etapa de jaf specifică oricărui război de epocă. Spunea un martor ocular: “pe cei pe care nu i-au tăiat, i-au lăsat în cămaşă". Ultimii au predat armele trupele nobiliare (numite “slugile domnilor”) la propunerea unui moşneag ungur “nemeş între acei români mulţi' în numele vicecomitelui. Au predat armele dar nu au jurat credinţă principelui. Au fost duşi la Sighet, însă pe dram au fost atacaţi de români. O parte din prizonieri au fost duşi robi principelui. Unul sau doi dintre hotnogii care s-au opus capitulării - sursele nu coincid în privinţa numărului - au fost decapitaţi sau traşi în ţeapă din ordinul vicecomitelui Petra Pogány57. Potrivit raportului lui S. Forgach, în 10 zile imperialii au pierdut circa 2.000 de călăreţi (de fapt iară cai). Cei care au supravieţuit s-au retras în Moldova şi au tranzitat Polonia pentru a ajunge în Ungaria superioară. Voievodul Moldovei le-a acordat subsidii în valoare de 2.000 de florini pentru a facilita tranzitul resturilor de trape austriece. în dezastrul trupelor imperiale, căpitanul cetăţii Sătmar, Andrei Dóczy, a fost nevoit să îşi lase calul şi sluga la mitropolitul din Suceava. Popa Dan din Gyürös, trimis în 1614 în Moldova de către episcopul de Mukacevo, se interesa despre soarta acelor bunuri lăsate de căpitan în vremurile de restrişte37 38. Lupta din Maramureş s-a desfăşurat cândva între 22 octombrie 1611, dată la care generalul S. Forgach îi raporta regelui Mathia II despre intenţia lui de a tranzita Polonia, unde a şi trimis doi soli pentru a obţine salvconductul necesar39, şi 10 noiembrie, data primului raport despre dezastru, cel al Cămării de la Kosice40. Cauza pentru care imperialii au încercat să treacă prin Maramureş spre Ungaria superioară, deşi iniţial intenţionaseră să tranziteze Polonia, poate fi ori dorinţa haiducilor de a scurta dramul, ori întârzierea salvconductului pentru tranzit. Trecerea unei armate de 3.000 de oameni însemna în acele vremuri jefuirea regiunilor tranzitate. Mobilul românilor maramureşeni a fost în primul rând apărarea averilor lor care erau expuse jafului trapelor imperiale înfometate. în al doilea rând se poate vorbi şi de o antipatie generală faţă de habsburgi, acumulată în perioadele în care aceştia stăpâniseră şi administraseră comitatul. Un episod asemănător s-a petrecut cu circa cinci decenii mai devreme, în 1562, când trapele imperiale trimise în ajutorai lui Despot Vodă au fost nevoite să-şi croiască dram cu forţa armelor prin Maramureş41. Ostilitatea nobililor români faţă de austrieci se datorează politicii economice a administraţiilor habsburgice, ultima, cea a generalului Basta fiind extrem de dură. în general se poate observa o ostilitate accentuată a 37 S. Szilágyi, op. cit., p. 162, utilizând cronici ulterioare, scrie despre doi hotnogi traşi în ţeapă: Albert Fabrizi şi Lukács Kállai. Un martor ocular îl numeşte pe Paul Palai, care ar fi fost decapitat. Cf. A. Veress, Documente, VTIl.nr. 176, p. 219-223. 38 A. Veress, Documente, IX, Bucureşti, 1937, nr. 21, p. 19-20. 35 Ibidem, VIII, nr. 164, p. 209. 40 Ibidem, VIII, nr. 169, p. 213. 41 Călători străini despre Ţările Române, II, Bucureşti. Editura Ştiinţifică, 1970, p. 207.
