Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 14. (1997)
Artă şi etnografie
Portretul în pictura contemporană Liviu Paul Consideraţii preliminare Prezenta lucrare îşi propune o analiză succintă a portretului în pictura contemporană şi mai ales impactul asupra genului, tradiţional prin definiţie, al diverselor curente ce au dominat arta secolului XX. Succesiunea debordantă, într-o perioadă de timp relativ scurtă a diverselor curente avangardiste, trecerea de la estetica permanenţei bazată pe credinţa într-un ideal de frumuseţe neschimbător şi transcendent, la o estetică a tranzitoriului şi a imanenţei, ale cărei principale valori sunt schimbarea şi noul”1 2 au remodelat, redefmit conceptul tradiţional modificând uneori subtil, alteori tranşant coordonatele structurale specifice genului. Dacă conceptul tradiţional presupune o expresie fizionomică, o structură psihofizică redate prin mijloace picturale subordonate nevoii de a particulariza o anumită fizionomie, în cazul picturii contemporane avem de a face cu o semnificativă mutare de accent. Mai mult sau mai puţin vizibil, pictura contemporană abordează forma arhetipală, forma denudată de particularităţi specifice genului şi cultivată cu precădere ca pretext pur pictural, ca modalitate de articulare a unui spaţiu fictiv subordonat unor legalităţi plastice şi deseori ca posibilitate de a exprima o lume imaginară ce transcende realitatea cotidiană. O trecere în revistă a genului în arta secolului XX ne face să constatăm o evidenţă şi anume situarea operelor între doi poli diametrali opuşi. La un pol avem de a face cu o imagine “imitativă”, la polul opus avem de a face cu o imagine “simbolică”. Această bipolaritate îşi are evident, extremele sale şi în acelaşi timp zone de contact ce se suprapun deseori. La o extremă avem de a face cu cel mai pur stil “iluzionist” (trompe l’oeil- fotorealist) la cealaltă extremă cu tabloul abstract: grafie incoştientă a propriului eu “autoportret involuntar”. Dacă în secolele precedente istoria artei poate fi împărţită în etape succesiv “imitative” şi “simbolice”, secolul XX este marcat de coexistenţa ambelor modalităţi de expresie, în cazul mişcării Dada punându-se chiar semnul de “egalitate” între marea abstracţie” şi “marele realism” prin intermediul operei lui Marcel Duchamp. Dominantă în pictura secolului XX imaginea abstractizată se instituie aproape ca normă; supremaţia ei nefiind contestată decât în mişcările avangardei. Care avangardă nu urmărea să repună în drepturi imaginea în înţelesul ei tradiţional, dimpotrivă avea să ducă până la ultimele lor consecinţe revoluţiile artistice declanşate de cubism şi futurism. Odată cu epuizarea fenomenelor de avangardă ale căror poetici negativiste instituiseră un curent iconoclast are loc un reviriment datorat pop-art-ului. Acesta reinstaurează “imaginea” şi funcţiile ei specifice de reprezentare a lumii înconjurătoare. Tehnicile şi procedeele insolite, şocante ale “pop-art-ului”, combinaţiile între figurativ şi nonfigurativ, între obiect şi suprafaţă vor crea premisele formării unei noi stări de spirit: post - modernismul. Eludând falsa opoziţie figurativ - nonfigurativ, eliberâna artistul de prejudecata negării cu orice preţ, estetica post - modernismului prin intermediul parodiei, citatului, remodelării, amestecului a două sau mai multe modalităţi stilistice repune în circuit pictura bazată pe imagine şi relansează o convenţie artistică bazată pe “traseul model - operă de artă - receptor relaţie univocă a cărei finalitate implică într-un fel sau altul, redescoperirea modelului”'. 1 Matei Călinescu “Cinci feţe ale modernităţii ”, p. 15 al. 15. 2 Pavel Suşară "De la Arcimboldo la dadaism", rev. Arta 03/1990.
